Da mai departe!

de Eduard Alexe – colaborator
foto: Ana Diaconu – fotoreporter

„Aegroto dum anima est, spes est“ a zis demult romanul sau în traducere liberă „Cât timp bolnavul suflă, mai este speranţă“. Refuz să cred că noi toţi am păşit pe un drum greşit al evoluţiei umane şi că am uitat efectiv de orice urmă care ne face oameni.

Merg pe stradă zi de zi şi nu pot să mă abţin să nu observ cum pur şi simplu alergăm. „De cine?“ sau „De ce?“ sunt două întrebări la care aş vrea să am răspunsurile, dar din nefericire nu le am. Atât de ocupaţi, atât de nervoşi şi nemulţumiţi trecem unii pe lângă alţii, fără să mai luăm în considerare posibilitatea de a ne opri o clipă şi de a ne uita în jur pentru a analiza anumite lucruri.
De exemplu, la colţul străzii, undeva pe la Moşilor, stă zi de zi o bătrânică ce nu se află într-o stare a sănătăţii tocmai bună, având doar hainele de pe ea şi un carton ca obiecte despre care poate spune că îi aparţin. Trec zilnic pe lângă ea şi până acum nu am văzut pe nimeni care să se oprească şi să-i ofere o bucată de pâine sau o monedă. Cerşetori sunt mulţi, sunt conştient de acest lucru, dar cred că oricine poate face diferenţa între unul care chiar are nevoie de ajutor şi altul care urmează să dea banii primiţi pe alcool.

Cu toţii am început să ne lăsăm cuprinşi de un egoism fără margini şi, încet-încet, o să ajungem să rămânem doar cu simţul de autoconservare şi cu greierii care cântă pe fundal. Am uitat de noţiuni precum „prietenie“ sau „fericire“ şi cred că ar trebui să rugăm pe cineva să închidă geamul, că ne trage curentul „emo“ pe la spate.

Hai să ne oprim pentru o secundă şi să ne amintim când a fost ultima dată când am ajutat pe cineva fără un scop personal sau când a fost ultima oară când am zâmbit sincer şi am fost într-adevăr fericiţi? Şi după ce răspundem la asta, vine o altă întrebare: Facem aceste lucruri chiar atât de des?

Uităm adesea de unde am pornit şi ştim să întoarcem spatele cuiva care are nevoie de noi în timp ce aruncăm scuze precum „sunt ocupat(ă) acum“ sau „nu am chef“ şi nu stăm nici o secundă să ne gândim că poate persoana care ne-a solicitat ajutorul chiar avea nevoie de noi în acel moment. Este un lanţ care tinde la nesfârşit şi nici unul nu arătăm că am fi dispuşi să îl întrerupem şi să introducem o verigă nouă, una care să nu fie râncedă de preferat. Şi da, se pare că „noi nu MAI ştim d-astea“, din nefericire…

Toate cele de sus fiind subliniate o să propun un joc pentru toată lumea. Se numeşte „Dă mai departe!“ şi este un fel de „leapşa“, doar că e puţin mai interactivă. Regulile sunt simple şi sună cam aşa: propune-ţi ca schimbarea să înceapă de la tine şi oferă o mână de ajutor la trei persoane care au nevoie de una. Indiferent în ce constă ajutorul, fie că e vorba de o temă la mate sau doar să asculţi şi să consolezi pe cineva atunci când are o problemă, acceptă şi ajută-l până la capăt oricât de mult ţi-ar solicita timpul, atenţia sau cheful. În momentul în care duci la bun sfârşit acest lucru, spune-i persoanei pe care ai ajutat-o să „dea mai departe“, adică să ajute şi ea/el la rândul ei/lui alte trei persoane şi tot aşa. Jocul se reia la fiecare început de săptămână timp de o lună şi la sfârşitul acesteia, tragi concluziile şi vezi ce sentiment ţi-a lăsat acest joc. Acum, sigur, e foarte posibil ca unele dintre persoanele pe care le ajuţi să nu vrea să dea mai departe sau doar să zică „da, o să fac asta“ şi să uite imediat, dar aceste lucruri nu trebuie luate în considerare şi nici să fie un motiv care să te demoralizeze.

Haideţi să dăm măcar o încercare jocului ăsta şi să vedem ce iese. Personal, îmi place să cred că prin articolul acesta o să ajut măcar o persoană, care îl va citi şi va încerca să schimbe ceva, aşa că, eu spun de pe acum: Dă mai departe!