Cutiuța cu Maimuțe – Graffiti – DRAW MY THING!

de Sabrina Canea – redactor al R.C.T.P.
foto: Cătălina Cosma – fotoreporter al R.C.T.P.

Nu e deloc uşor să ții totul în tine, când ai vrea să urli în gura mare, spunând tot ce ai pe inima. Și pun pariu cu tine că ai trecut prin faze în care tot ce-ți doreai să faci era să urli la cineva până îți palpa o venă de pe gât, ori să lovești un sac de box până ți se înroșesc pumnii.

Dar, cel mai probabil, n-ai făcut-o din simplul fapt că „nu se cuvine“, ori, și mai simplu, n-ai avut ocazia. Totuși, fiecare dintre noi găsește anumite moduri de a scăpa de această apăsare continuă: unii aleargă ca să scape de neplăceri, alții joacă fotbal, baschet, handbal, și până la karate și judo, unii cântă la diverse instrumente pentru a-și exterioriza emoțiile, în timp ce alții desenează. Și ăsta poate deveni, mai departe, un cerc vicios.

Astfel, într-un fel sau altul, cu toții ne-am dezvoltat un mod civilizat, educat și elevat de a ne detașa de mediocritatea cotidiană în care trăim, și ne-am găsit o alta în care urletul nostru s-a metamorfozat. N-ai ce să faci: suntem îndoctrinați! Am fost învățați să ne manifestăm trăirile, emoțiile, sentimentele și tot așa, prin mijloace care să nu deranjeze în mod deliberat. Altfel, crede-mă! Dacă ar exista un fel de Nirvana alternativ vieții, în care să poți fugi ori de câte ori nu-ți convine ceva în lumea asta nebună care pune stăpânire pe noi, ar fi coadă ca-n anii ceaușiști. Dar nu-i, așa că ne adaptăm cum putem … dacă putem.

Totuși, sunt și oameni mai necăjiți în ceea ce privește această exteriorizare a eului interior. Te-ai gândit că, uneori, modul ăsta educat și îngrădit de a urla poate fi pus sub semnul incertitudinii și, mai departe, dus spre ilegalitate și imoralitate? Te-ai gândit că urletul tău poate fi judecat și tu odată cu el, iar consecințele să fie cât se poate de nasoale? Unii trăiesc cu frica asta tremurândă sub piele în fiecare zi, însă nicio secundă nu au renunțat la urletul lor supraomenesc. Se prea poate că aceștia să fie numiși eroi urbani, iar, în timp, au devenit o enigmă, căci cu toții cunoaștem arta lor, însă nu cunoaștem și ființa umană din spatele artei.

Cu ce vă corupem ediţia asta?
Te invit să faci cunoștință cu una dintre puținele unelte pe care le ai, atunci când nu ai nimic – graffiti.
Aflați la granița dintre artă stradală și vandalism, cei ce posedă verva graffiti-ului pun din ce în ce mai multă stăpânire pe societatea arhitecturală din spatele nostru. Deși, cei mai mulți dintre seniorii zilelor noastre consideră arta de a face graffiti drept revoltătoare, strigătoare la cer, barbară din naștere și, de asemenea, menită să distrugă, în spatele fonturilor de neînțeles și a desenelor ce depășesc cu mult pragul obișnuit al creativității, îi întâlnim pe pictorii viitorului, așa cum spun cu mândrie unele voci.

Se spune că scopul principal al artei, în sens general, este să ducă spre confort deranjul, să instaureze o stare de asediu peste agitația intrigantă a omului de rând, și s-o ducă spre apogeu prin puterea sa de a-l face pe acesta – pe om – să uite și pentru o clipă de condiția sa. Migrând astfel spre graffiti, ei se întreaptă spre un cu totul alt nivel – deranjează confortul, monotonia și obișnuitul.

Astfel, în lumea pe care tu o vezi în sute de nuanțe de gri, ei sunt oameni care pun culorile în cui și, mai mult, își permit luxul de a se juca în voie cu propria minte, dar și cu a celorlalți.

Cum a luat naştere?
Într-un fel sau altul, oamenii au pictat pe pereți și ziduri de când lumea, fie că era vorba despre picturi în peșteri, de inscripții pe zidurile cetăților antice, de mormintele egiptene bogat pictate, de ciclurile biblice de pe pereții bisericilor sau de „graffiti-ul“ modern de astăzi. Totuși, termenul și procesul în sine a văzut lumina zilei într-un mod cât se poate de enigmatic, precum este și arta aceasta în sine.

Graffiti-ul modern îşi are începuturile în anii 1920, când metroul din New York a fost acoperit cu desene şi inscripţii, realizate de artiştii găştilor de cartier. În timp, directa legătură dintre cultura hip-hop şi graffiti s-a păstrat nealterată. În marile centre urbane ale lumii, zonele sărace şi mizere au devenit scena mesajelor politice şi sociale transpuse pe ziduri şi clădiri. Şi, concomitent, au dat şi artişti grafferi talentaţi, pentru care unele galerii de artă şi-au deschis larg porţile. Graffiti de pe stradă (realizat cu acceptul proprietarului clădirii sau chiar la cererea acestuia) putea să fie recunoscut drept o lucrare de artă, cu o durată limitată, ce-i drept. Şi astfel, se transforma, din graffiti în artă stradală.

Oficial, Graffiti-ul, nemaipomenita artă a străzii, a ajuns în atenția publică în 1971, printr-un articol publicat în „New York Times“, în care se vorbea despre „Taki 183“, o semnatură neobișnuită care începuse să se răspândească pe zidurile orașului și care aparținea unui anume Demetrios.

Cu toate că și înainte găștile de tineri și nu numai practicau acest graffiti pentru a-și marca teritoriul și a băga spaima în cei mai slabi de îngeri, abia articolul de la începutul anilor ’70 a declanșat ceea ce se va numi mai târziu graffito-manie. Odată cu articolul a început și o întrecere și furioasă în grafferi mai mult sau mai puțin amatori, pentru locurile cele mai inovative în care urma să fie așternut un anume simbol, cuvânt ori desen, care poartă numele de „tag“. Totodată, frecvența acestor tag-uri a provocat la rândul ei o bătălie înverșunată între practicanții artei stradale. Acești grafferi își spuneau writeri, iar cel mai însemnat tag era chiar numele acestui writer. Cu timpul, unii writeri, pentru a se ridica din masa mult prea mare de inscripții ce apăruseră peste noapte, dar și pentru a-și inova arta, au introdus culoare, tuburile de spray. Folosind aceste tuburi, grafferii noștri au descoperit și cum să acopere suprafețe mai largi într-un timp mai scurt. Apogeul a venit atunci când aceștia au descoperit potențialul zidului umblător – metroul și trenul –, care a devenit, în cele din urmă, un sanctuar al obscenității culorii, ceea ce poate afirma chiar metroul bucureștean.

Începutul anilor ’80 marchează perioada de glorie a graffiti-ului american, aproape toate metrourile sunt sprayate de la un capat la altul. Așa începe politica de „toleranță zero“ care mai temperează explozia de graffiti-uri din oraș. La începutul anilor ’80 apar primele graffiti-uri americane în Europa, la Paris, Amsterdam și Munchen.
Astfel, graffiti devine cultură pentru tineri, fiind cot la cot cu hip-hop-ul și breakdance-ul. Odată cu noua artă apărută, au apărut deopotrivă și reacțiile adverse la aceasta. Era de așteptat ca autoritățile să nu accepte această formă de vandalism juvenil, mai ales că ele stricau imaginea unui New York curat, astfel că începe fuga poliției după spray-uri. Din păcate, pentru unii artiști această fugă nu s-a terminat cum trebuia, iar mulți și-au pierdut viața în încercarea de a scăpa de poliție.

Mișcarea studențească din ’68 a impulsionat foarte mult graffiti-ul politic. În anii ’70, zidul în sine a avansat în centrul interesului writerilor. Existau foarte multe ziduri de beton considerate de artiști inumane, menite să le distrugă spațiul vital. America trăia perioada de glorie a graffiti-ului pe vagoanele metrourilor, când au apărut primele desene pe zidurile din Zurich (1977). Acestea difereau mult de cele americane și purtau semnatura lui Harald Naegli. Naegli a fost arestat și condamnat în 1979, dar eliberat pe cauțiune. Neagli considera ca ceea ce face este un protest artistic față de politica statului. Deși considerat ilegal și în Europa, graffiti-ul nu a încetat să tenteze tinerii din cele mai diverse categorii, de cele mai multe ori tineri talentați, cu potențial artistic evident. Din Europa provine și cel mai mare graffiti politic pe care istoria l-a văzut până acum: Zidul Berlinului.

Graffiti-ul este extrem de divers fiindcă are legătură directă cu creativitatea umană. Prin el, se fac declaraţii de dragoste, se transmit mesaje sociale şi politice, se laudă şi se înjură, se face campanie electorală, se încurajează echipe, se blamează personaje publice, se exprimă sentimente şi se recunoaşte o apartenenţă socială. Se face aşa astăzi, precum se făcea cu mii de ani în urmă. Nu au fost scutite de graffiti Roma antică, Pompei-ul bogat ori oraşul mayaş Tikal din Guatemala. De când au învăţat să folosească instrumente scripturale, anonimii au găsit de cuviinţă să se exprime prin graffiti şi să vandalizeze astfel diferite obiecte ori spaţii comune ale colectivităţii.

De ce?
În esență, termenul de „graffiti“ vine din grecescul „graphein“ – a scrie –, și, totodată din italienescul „graffiato“ – zgâriat. Iar e aici vine întreaga nebunie de a scrijelii pereți, de a scrie și mâzgăli ziduri.

Cu răbdarea cuvenită unei plimbări şi cu atenţia potrivită curiozităţii, oricine va descoperi într-un oraş graffiti-uri cu cele mai diferite forme, conţinuturi şi culori. Unde să fie aruncată privirea, mai bine? Spre faţadele impecabile ale clădirilor istorice, spre gardurile din cărămidă ale parcurilor, spre coşurile de gunoi nou vopsite, spre afişele de spectacole, spre pereţii dărâmaţi ai caselor ori spre zidurile abandonate în uitare şi neglijenţă. Mai zăreşti mâzgăleli colorate pe cutiile poştale de la porţi, pe vagoanele de tramvai, pe partea laterală a vreunei remorci sau pe soclul unei statui din parc.

Nu poate să placă o înjurătură scrisă în grabă pe un perete sau pe o vitrină şi nici un proprietar nu ar fi de acord cu o caricatură nereuşită, trasată din senin pe zidul casei lui. Însă graffiti-urile apar neîncetat, ca inscripţii ori desene scrijelite, zgâriate şi vopsite.

Dar nu întotdeauna graffiti-ul este menit să distrugă, să jignească şi să stârnească oprobriul public. Atunci când paragina şi nepăsarea lasă cicatrici pe faţa oraşului, desenele clocotinde de imaginaţie estompează urâţenia pereţilor scorojiţi, a ruinelor nefaste, a caselor abandonate şi a cimentului cenuşiu.

Personaje imaginare, scrisuri alambicate, poveşti suprarealiste şi texte inspirate vor acoperi zidurile anoste şi neglijate, ajutându-le să semene cu nişte care alegorice urbane, încremenite în spectacolul cotidianului. Ochiul privitorului se va bucura, iar gândul lui va încerca să prindă în lasou mesajul artistic şi complet al celui care, iubind oraşul şi frumosul, trasmite nevoia urbanului de renovare, decorare, construire ori restaurare. Viziunea asupra graffiti-ului, care trezeşte emoţie estetică, se schimbă radical şi trimite spre artă. De data aceasta, o artă stradală cu un puternic mesaj social.

Unde?
Peste tot și nicăieri.
Desigur, azi există destule festivaluri dedicate artei urbane, așa că stai cu ochii în patru, pentru când se anunță câte unul!

Echipament special?
În ceea ce privește echipamentul, tot ce-ți trebuie este tubul de spray, tupeu și o eventuală cagulă (glumesc, evident). În ceea ce privește desenul propriu zis, îți poți face ceva șabloane dacă ții neapărat și dacă nu te ajută talentul la desen, dar șaboanele astea te pot încurca uneori.

Cât?
Depinzând, desigur, de unde îl achiziționezi, un tub de vopsea poate costa de la 13-15 lei în sus. Aici, normal, depinde firma pe care o alegi, dar și calitatea vopselei, asta ca să nu mai vorbim de cantitate.

Sfatul maimuței?
N-o mai asculta pe maică-ta și mâzgălește și tu pereții cu noi! 🙂