Teen Press 
foto: Roxana Leocovici – fotoreporter
Nu-i o poveste prea specială şi nici prea ieşită din comun. Dar e prima întâmplare care m-a legat cumva de Teen Press şi de oamenii de aici. I-am dat grai de câteva ori prin Redacţie şi mi s¬-a spus s-o scriu. Aşa, pentru propria nostalgie şi ca un mic impuls pentru cei care poate ar dori să ni se alăture.
Totul a început c-o prezentare pe care doi nenici de la Teen Press o avuseseră la mine în liceu. Au zis ei ceva de-o revistă şi de libera exprimare, iar apoi au pus un filmuleţ cu nişte oameni care se strâmbau la cameră. Doar aşa, ca să ne arate ce atmosferă drăguţă e în Redacţie. Ne-au dat şi nişte reviste, că tocmai ieşise ediţia „Pana mea!“. Era formatul vechi, ăla A4, iar undeva printre ultimele pagini era o poză cu un tip care cânta la chitară şi care-mi fusese amic mai demult. Mi s-a părut drăguţ că poţi să ţi găseşti prietenii sau colegii într-o revistă care apreciază adolescenţa la justa-i valoare.
Eram a 9-a pe-atunci şi-mi plăcea să scriu. Nouă, ăstora care-am fi vrut să ne alăturăm colectivului, ni s¬-a dat un termen-limită până la care să trimitem articolele de probă. Un termen-limită de care am uitat la fel de repede cum am uitat şi de Teen Press. Asta până într-o seară când mi-am amintit, ca prin reverie aşa, de toată duda. Nu mai ştiam ziua limită, iar când am întrebat pe cineva, am aflat că ar fi trebuit să trimit mailul cu articolele fix în acea seară ca să mai pot fi acceptată în colectiv.
Nu se putea o zi mai potrivită: era deja ora 22:00, calculatorul era prăjit, nu aveam acces la Word şi cu atât mai puţin la Internet. Şi apoi, numai de scris articole n-aveam eu chef. Deja mă gândeam să-mi bag picioarele şi să mă plâng de cum a mai trecut o ocazie pe lângă mine. Totuşi, o colegă, şi prietenă de altfel, a tras de mine până m-a convins că n-o să mor dacă o să încerc să trimit articolele în acea noapte.
Zis şi făcut. M-am chinuit o vreme, dar până la urmă am reuşit să conving pe cineva să-mi împrumute un laptop. Acum mai aveam nevoie doar de puţină cafea şi de două articole inspirate: unul subiectiv şi unul obiectiv. Având în vedere că la mine toată casa dormea, am scris o noapte-ntreagă cu laptopul pe genunchi, pe covoraşul dintr-un hol absolut minuscul. Şi am tot sorbit din cafea şi am tot scris eu acolo până pe la vreo 3 noaptea despre ce mă nemulţumeşte pe mine la societate şi despre nu-ştiu-ce concert Trooper o fi fost pe vremea aia. Şi după ce am terminat de redactat, am trimis mail-ul cu articolele celor de la Teen Press şi am mers cu ochii cât cepele să mă culc.
Următoarele două luni nu mi s-a răspuns la mail şi nu am primit niciun semn de viaţă din partea Teen Press-ului. Eram sigură că articolele mele nu trecuseră testul şi deja începeam să regret că m-am strofocat atât de tare să le scriu. Asta până într-o oră de TIC, în care mi-am verificat mailul. Atunci am descoperit un mesaj de la Gabi (redactorul-şef) în сare-şi cerea scuze că răspunde aşa târziu şi în care mă invita la următoarea şedinţă. Fusesem acceptată în colectiv!
Şi aşa am ajuns eu la Teen Press! Aşa am ajuns să cunosc, să lucrez şi să învăţ de la nişte super oameni. Acum fac deja 2 ani de când sunt teenpressistă şi nu mai regret nimic. Din contră, îi mulţumesc nespus colegei mele că a reuşit să mă convingă să scriu mega articolele alea şi că m-a făcut să intru în toată nebunia asta frumoasă şi colectivă căreia îi zicem Teen Press! 🙂
Frumos! 🙂