Caini, covrigi si Mosi Craciuni

de Alexandra Dumitru – redactor
foto: Diana Ungureanu – seminarist foto

Aţi observat, cu siguranţă, că la noi prin Bucureşti sunt foarte mulţi câini fără stăpân, foarte multe covrigării şi foarte mulţi Moşi Crăciuni. Peste asta se adaugă şi câţiva fulgi de zăpada, ceva ger şi impacientarea specifică sărbătorilor de iarnă. Până acum cateva ierni îmi plăcea „să vină“ Moş Crăciun, să împodobesc bradul, să cumpăr cadouri pentru cei dragi. Însă situaţia s-a schimbat complet. De ce să-mi placă acest Crăciun, când – dacă stau să mă gândesc la rece -, este doar o pierdere totală de timp şi de bani. Aglomeraţie, târguri, aberaţii sonore şi oameni aparent fericiţi.

Nu vreau să mă leg de această sărbătoare creştină, care, în esenţă, este solemnă şi foarte importantă pentru ortodocşi şi catolici, ci doar de împodobirea bradului, care este, în fond, un obicei păgân şi nu are nimic de-a face cu naşterea lui Iisus Hristos; şi, de asemenea, de acest Moş Craciun – o inevnţie foarte inteligentă a secolului XIX, cu origini la fel de păgâne ca ale împodobirii bradului. Este foarte interesantă evoluţia acestei sărbători, acestui amalgam de elemente creştine şi păgâne, care a ajuns o sursă infinită de comercializare şi de manipulare în masă.

O întrebare care mă ţine într-un suspans categoric este: există oare în Laponia, pe lângă reşedinţa acestui Moş Crăciun, la fel de multe covrigării câte sunt pe aici, pe la noi? Sau, mai degrabă: sunt oare la fel de mulţi câini cu covrigi în coadă pe acolo, câţi sunt pe aici? Probabil că un răspuns există, însă este relativ, căci nu se poate să avem parte de mărturia vreunui lapon sau a lui însuşi Moş Crăciun prea curând.

În altă ordine de idei, românul nostru şi creştinul secolului XXI iubeşte Crăciunul, dar mai mult pe Moş Crăciun decât această bucurie şi exaltare spirituală a naşterii Mântuitorului, ce ar trebui să se reflecte în inima fiecărui adept al acestei religii. Asta ar fi una dintre problemele întâlnite în societatea contemporană: renunţarea la esenţă în favoarea idealismului absurd. La fel se întâmplă şi cu alte sărbători asemănătoare, Crăciunul nu este singura excepţie, orice fel de sursă de spiritualitate este transformată în sursă infinită de satisfacere a nevoilor materiale.

Oare printr-o revoluţie a gândirii se poate ajunge la moartea lui Moş Crăciun? Şi dacă da, asta va implica şi moartea tradiţiilor sau moartea sărbătorii în sine? Nu este exclus, căci o fabulaţie atât de adânc implementată în conştiinţa oamenilor nu poate fi smulsă decât în totalitate, iar această totalitate implică şi lucruri mai sensibile decât o imagine ce se vrea şi este iubită de mai bine de un secol.

O criză mondială a resurselor, ce deja este în fază mai mult decât incipientă, va putea fi soluţia finală a acestei probleme, însă anularea completă a acestei sărbători nu ar putea avea repercursiuni extraordinare. Greu de preconizat viitorul, însă imaginea acestui zeu, Moş Crăciun, ce este adorat o singură dată pe an (dar atunci cu o energie fenomenală), ajunge să înlocuiască tot mai mult imaginea deismului creştin sau a păgânismului ce este incorporat în această sărbatoare anuală. Prima variantă ar fi să se ajungă la o saturaţie sau la o reinterpretare a cultului. Greu de tras o concluzie în acest caz, însă, revenind la zăpadă, covrigi calzi şi mulţi câini vagabonzi ce umblă fară sens pe străzile Capitalei, nu pot să fac altceva decât să vă urez un an nou mai bun şi sper că aţi avut parte de un Crăciun fastuos, aşa, ca la români!