Prin ochii mei: Aveti neuroni de vanzare?

de Alexandru Tudosoiu – redactor

Doamne, cât mă enervează. Cât pot să mă enerveze! M-am săturat de oamenii care, pur şi simplu, au o gură cât capul şi atât. M-am săturat de ei, de aşa-zisa „inteligenţă“ a lor.

Sunt oamenii ăia care au o chestie în cap. Da’ numai una singură! Şi aici mă refer la aţa care le ţine urechile să nu cadă. Am întâlnit mulţi din ăştia. Sunt exasperanţi, enervanţi, sub orice critică. Sunt oameni cu care nu poţi să porţi o discuţie cât de cât decentă, iar orice încercare are ca rezultat câteva sinapse nervoase distruse iremediabil. Sunt acele discuţii în care te chinui să stabileşti o punte de legătură între tine şi fiinţa cu inteligenţă artificială din faţa ta, încercare care, de cele mai multe ori, se termină cu o cădere nervoasă.

Despre ce fel de discuţii este vorba? Să vă dau un exemplu. Hai să punem o întrebare simplă: „Stânga sau dreapta?“. La prima vedere, aceasta este o întrebare simplă, închisă, care necesită cel mult un cuvânt. Dar aceste entităţi cu inteligenţă superioară ţin să modifice sensul normal al discuţiei şi funcţia întrebării din pură plăcere, aş putea zice. Astfel, răspunsul la o astfel de întrebare poate fi deseori ceva în genul: „În faţă/ spate“ sau alte asemenea invenţii, răspuns care pe mine, ca om inferior, mă derută total, iar în urma repetării întrebării, îmi provoacă un atentat la calmul personal.

Din această cauză, ţin să le pun o întrebare de o importanţă crucială: „Voi vă folosiţi neuronii?“. Deşi ar fi o minune să primesc răspunsul aşteptat, este o întrebare retorică. Nu înţeleg de ce îmi fac speranţe deşarte legat de răspuns, îl ştiu deja. Aici, vouă, fiinţelor mirobolante, vă spun sincer că aveţi (da!) acelaşi număr de neuroni ca şi subsemnatul, dar se pare că îi păstraţi pentru vremuri negre. Nu vreţi totuşi să îi vindeţi? Adică, voi tot nu îi folosiţi, iar mie mi-ar prinde bine ceva în plus la bibilică. Dar de ce am impresia că ştiu că nu voi primi un răspuns legat de problema în cauză?…

Dar ştiţi ce? Poate eu sunt defect, poate eu cer prea mult de la lume, poate eu sunt prea înfumurat, să mă consider superior lor, poate nu pot să văd că prost sunt şi eu. Poate ei sunt doar fiinţe de care bunul Domn a uitat. În aceste cazuri îmi cer scuze, în numele meu şi al ego-ului meu, pentru acuzaţiile aduse.