Moartea la o bere

de Robert Frunză – redactor

Pragul între viaţă şi moarte este ca un lac îngheţat. Cu cât înaintezi mai mult, cu atât eşti mai departe de pământul sigur şi mai aproape de stratul subţire de gheaţă. Trebuie să fii atent pe unde calci.

Cu ocazia zilei de 8 Martie am ieşit cu prietenii la o ciocolată caldă. Am ajuns în Hobby Café, ne-am aşezat, am comandat şi am început să jucăm whist. Timp de o oră fiecare din noi şase a trecut de la supărare la fericire în jocul acela. După grupele de 8 cărţi, m-am dus să iau un drops de gât (pentru că mă durea gâtul). Au mai trecut 5 minute de râsete, iar atunci s-a oprit totul… Întind mâna spre un pahar cu suc, duc paharul la gură, dar îmi dau seama că nu pot să înghit. Mă ridic în picioare, încerc să vorbesc, nu pot; încerc să respir, nu pot. Le fac prietenilor mei semn că nu mai pot respira. Una din fete credea că glumesc, că mă prefac al naibii de bine, dar nu mă prefăceam… Dacă mă panicam, nu mai aveam aer, aşa că am stat calm în picioare în mijlocul camerei şi am aşteptat.

Se ridică una din fete, îmi dă o palmă mare pe spate (nu-mi aduc aminte partea asta), tot nu puteam să respir. Se ridică unul din băieţi, mă strânge de burtă, nimic. În momentul acela am realizat că acolo se termină totul; mi-am văzut toată viaţa într-o secundă, timp în care cei doi băieţi strigau unul la altul: „Nu-i bine, tot nu respiră, strânge-l mai tare!“. Vine celălalt băiat (care e mai solid), eu începusem să mă moleşesc, nu-mi mai simţeam picioarele, mă ţine ridicat şi mă strânge; nimic. Încep să-mi simt capul greu, ochii îmi erau întredeschişi, mă uit la prietenii mei, toţi se holbau la mine cu nişte feţe îngrozite, voiam să le spun că nu mor aşa uşor, dar nu puteam. Capul se face din ce în ce mai greu. Tipul mă ţine în picioare, mă mai strânge o dată de burtă, şi încă o dată, şi încă o dată, şi…

Am luat o gură mică de aer şi mi-am revenit. M-am dus la baie şi am tuşit acel drops până a ieşit. Mă spăl pe faţă, mă uit în oglindă; roşu la faţă, lacrimi în ochi. Mă întorc la prietenii mei, toţi stăteau pe canapea şi se uitau îngroziţi în gol. Mă uit la ei, le zâmbesc şi le zic cu greu: „Sunt bine. Nu scăpaţi aşa uşor de mine!“. Tremuram tot, le-am zis să mă ciupească să simt că trăiesc.

Timpul chiar încetineşte în situaţiile astea, chiar îţi vezi viaţa prin faţa ochilor şi mă bucur că nu am văzut lumina albă.