Eye on Society: Prieteni de unica folosinta

EoS 58-prieteni de unica folosinta_roxana leocovici_fotoreporter-1

de Diana Popa – redactor
foto: Roxana Leocovici – fotoreporter

Am observat că din ce în ce mai multă lume tinde să-şi numere prietenii printre oamenii cu care îşi petrec cea mai mare parte din timp, în cazul nostru colegii de suferinţă şi de liceu. E mult mai uşor, nu-i aşa? Nu trebuie să te strofoci prea tare să-şi faci timp pentru a te vedea cu ei pentru că oricum sunt acolo în fiecare zi. Nu e nevoie să-ţi răpeşti 15 minute nepreţuite din timpul tău de frecat duda pe Facebook pentru a da un telefon. Nu e nevoie să îi întrebi ce au mai făcut, cum se mai simt, cum mai e viaţa lor; doar ştii deja tot ce mişcă. E mai bine aşa. Doar nu o să-ţi împarţi viaţa cu cineva care nu e fizic lângă tine în fiecare zi. Doamne fereşte! să-ţi aduci aminte cât de mult au contat persoanele respective atunci când chiar aveai nevoie.

Unii oameni au talentul ăsta de a forma prietenii sumare, superficiale, cu persoanele care sunt aproape de ei zilnic, într-o anumită perioadă din viaţă. Spun superficiale pentru că se dezvoltă în mod circumstanţial, adică împinse de anumite situaţii în care se află la un moment dat, şi au prostul obicei de a eclipsa tot ceea ce a fost înainte. Dacă tragem linie şi ne gândim, într-o situaţie critică nimeni nu are încredere în nimeni într-un astfel de grup. Sunt prietenii de unică folosinţă. Sunt „prieteni“ cu care eşti prieten pentru că nu ai de ales; sunt oamenii din proximitatea ta. Pentru că la momentul respectiv e mai uşor să stai cu ei decât să baţi un oraş întreg să te vezi cu o persoană căreia trebuie să-i povesteşti o săptămână întreagă de întâmplări ca să înţeleagă ultima glumă pe care ai făcut-o.

Ce e şi mai tragic este că, în fond, nici un astfel „set de prieteni“ nu se cunosc aşa cum ar trebui să se cunoască nişte prieteni. Pentru că se pleacă de la acelaşi pretext greşit: „Oricum după ce se termină X fază nu o să mai ştim nimic de ei. De ce să ne deschidem? De ce să ne obosim să îi cunoaştem? De ce să îi facem să conteze dacă oricum se vor pierde în timp, iar nouă ne este prea lene ca să oprim asta?“

Mă întreb, câţi dintre noi îşi pot număra prietenii cu adevărat buni? Câţi dintre noi au pierdut prieteni buni pentru că nu şi-au dat interesul? Şi câţi dintre noi regretă?

Am ajuns să detest genul ăsta de „miserupism“ în care se complace lumea. Genul de persoană delăsătoare care îşi spune „Dar de ce să îl sun eu pe X? Dacă vrea să se vadă cu mine, ştie unde mă găseşte. Şi dacă se supără…. Ei bine, oricum n-aveam chef de el azi.“ Am devenit leneşi până şi într-un aspect al vieţii care se presupune a fi distractiv şi implică mai multă relaxare decât efort de orice fel.

Fraţilor, treziţi-vă şi uitaţi-vă în jurul vostru şi în urma voastră! Încă mai sunt oameni lângă voi! Drumul înainte este gol, iar dacă nu aveţi grijă, aşa va rămâne!

Leave a Comment