Gabriel Ban 
foto portret: Oana Ştefănescu – fotoreporter
Din păcate am să fiu din nou un om rău şi am să dau cu roşii în minunata noastră societate civilă. Mai exact în moda asta cu făcutu’ de ONG-uri şi relaţia lor cu statul. Una, două, ăl’ mai insidios om îşi adună alţi doi după el şi se asociază, domne’, fac proiecte! În ziua de azi sînt ’jdemii de asociaţii sau fundaţii care se ocupă cu… ceva. Cu ceva anume se ocupă sigur, pentru că trebuie musai să aibă un obiect de activitate dacă vor să se înfiinţeze, aşa-i obligă legea, ce să-i facem? Dar la modul concret nu se simte nici un rezultat. Părerea mea.
Ne-am asociat, acum să ne sunăm între noi, să mai stăm de vorbă cu cine ştim noi că face bine statul de vorbă. Statul, da, statul ajută la verzişori, dacă ai „culori potrivite“. Finanţarea de stat poate veni din orice direcţie, dacă ştii la ce direcţie să plasezi ce trebuie (respectiv proiectul).
Cunosc destui oameni în domeniul ăsta al organizaţiilor neguvenamentale, în sfera de tineret, de artă, de sport. Unii dintre ei chiar sînt oameni lăudabili, ce fac eforturi crîncene ca să poată obţine un 3 lei pentru un proiecţel. Rezultatele, din păcate, sînt infime, ca o pietricică aruncată într-un ocean de ignoranţă. Dacă eşti om serios, ai o idee genială, aplicabilă şi vrei să prinzi o finanţare solidă, trebuie să îi spui ăluia de la direcţia lu’ peşte pentru tineret şi ce ai mîncat la micu’ dejun şi cum arăta nevastă-ta cînd era mică. Pentru o finanţare europeană deja trebuie să îţi iei concediu un an de zile, dacă vrei să faci „absorbţie de fonduri“ – absorbţie şi aşa defectuoasă la noi. Pe toate palierele.
Aşadar, avem pe cei care muncesc pe bune în domeniul ONG şi mai avem şi pe aceia care, printr-o minune a Sfintei Eufrosina, pun laba (un fel de mînă pentru animale) pe sume colosale, avînd depus un proiect de te miri ce, două file scrise cu font de 14. De aici vine şi frustrarea mea de ong-ist workaholic: sute de proiecte bine structurate, cu potenţial uriaş, zac în sertarele nu ştiu cărui minister sau instituţie, iar numai anumite prietenii proiecte ajung să vadă lumina banilor zilei. Că aşa se face treaba la noi. Bani să fie, vedem noi ce proiecte „proiectăm“. Proiectăm, că asta e la îndemîna oricărui minte-seacă. Proiectăm în sensul „trasăm o linie cu carioca pe hartă şi na, poftim, autostradă“.
Avem, să trăiţi!, o societate civilă bine închegată, care este vocea cetăţeanului, care face şi drege în aşa manieră încît efectele activităţii ei se simt bine de tot. Peste tot. Ne asociem într-o frenezie a exploziei de simţ civic, de interes public. Reforma statului se face, pînă la urmă, de jos în sus. Păi nu? De la noi, asociaţii şi „proiectanţii“. Important este numai să avem spate. Să plouă cu relaţii acolo unde ele trebuie să fie, că de implementat o să implementăm noi ceva după. După ce „proiectăm“.
E frumos că se înfiinţează pe bandă asociaţii şi fundaţii cu scopul nobil de a face bani. Bani pentru proiecte, evident, că doar nu şi-a tras nimeni Cadillac din „afaceri“ cu statul. Doar finanţările se regăsesc în programele pentru copiii defavorizaţi, în pistele de bicicletă, în copacii plantaţi prin toate parcurile Capitalei, în concertele dedicate Zilei Tineretului, în mine şi în tine, în fabrici şi uzine. Nu? Nu.
