Editorial 33 – Sa ne facem ca facem treaba…


editorial_gabriel_a_ban

de A. Gabriel Ban – redactor-şef

Nu am înţeles niciodată atitudinea asta, cred balcanică, de a te implica în ceva doar de dragul de a-ţi vedea numele trecut pe un tabel într-un proiect. Înţeleg că odată ce te-ai dus la un interviu pentru un job, ai intenţii serioase să te angajezi acolo. Dacă te duci să te înscrii în echipa de volei a liceului, eşti pasionat de sportul ăsta şi chiar vrei să-l practici pe bune. Cel puţin aşa înţeleg eu lucrurile. Mă fac popă pentru că în asta cred şi asta vreau să fac în viaţă. Îmi las plete pentru că îmi place un anumit gen de rock şi mă regăsesc în subcultura asta. Şi aşa mai departe.

Însă am senzaţia, deseori, că am o viziune straşnic deformată asupra acestei vieţi, asupra societăţii ce mă înconjoară. Văd tineri ce doresc cu ardoare să intre în trupa de teatru al şcolii, ce se luptă cu morile de vînt pentru a obţine acel loc; şi care, la cîteva luni după ce sînt admişi, dispar în ceaţă şi devin indiferenţi faţă de pasiunea ce i-a determinat iniţial să ajungă în acea echipă. Treaba merge după şablonul: „Care vrea, bă, să mă ajute şi pe mine să duc pe scări frigiderul ăsta pînă la etajul 8?“, şi se aud o mie de voci în cor, se văd o mie de mîini ridicate voluntar în aer: „Ăla eu! Ăla eu!“. Iar cînd trebuie să urcăm frigiderul pe scări, toată lumea lipseşte cu desăvîrşire. Cred că mi s-a întîmplat şi mie fenomenul ăsta de cîteva ori bune, trezindu-mă singur cu pianul în cîrcă…

Bunăvoinţă există, vezi, doamne: toată lumea se înscrie peste tot, se înhamă în proiecte de voluntariat, în cercuri de filosofie, în cluburi de împins vagoane, de ridicat pasaje supraterane. Dar cînd se ajunge la treaba cu „munca“, strîmbăm din nas şi dăm chix în chec, după o expresie a unui cunoscut de-al meu. Vrem doar să ne vedem numele pus pe o tăbliţă de marmură, să primim merite şi titluri, să fim lăudaţi şi să ne umplem de sine în faţa maselor care nu se implică în societatea civilă, în proiecte, în grupuleţe elitiste şi aparte. „Uite, tu, ăsta care nu faci ce fac eu, vezi, numele meu e scris la loc de frunte: sînt secretar de stat în Ministerul însărcinat cu desfrunzirea copacilor toamna şi inventarea zăpezii şi a roţii. Fac o treabă de merge ţara brici! Deci, sînt cineva! Culeg fluturi pe sub apă!“.

Este mult mai facil să mimezi că împingi o maşină ce a intrat într-un crater de pe bulevard, atunci cînd la povară sînt doi, trei inşi care depun un efort real în acest scop. Te ţii şi tu de maşină, ca să zică lumea că eşti băiat bun, că faci ceva util. Nu contează că aportul tău la un proiect este egal cu mizeria dintre degetele mele de la picioare, cînd mă întorc seara de la prăşit cartofi. Important este să zică lumea că eşti special, să te privească cu admiraţie, ba chiar cu invidie nestăpînită.

Să te faci că faci treabă şi să fii lăudat pentru asta. Să fii un cameleon al muncii, al sîrguinţei – să iei forma celor din jurul tău care nu-şi văd capul de treburi, să arăţi ca ei, să pari grav şi important, serios, matur, intelectual. Să-ţi umpli camera cu mizilicuri de la Cărtureşti şi să treci prin Romană, grăbit şi detaşat, cu un volum de Mircea Cărtărescu la subraţ, ca lumea să ştie că eşti un literat. Să se vadă că eşti membru în cinci cercuri de poezie douămiistă şi în trei de ecologie. Să-ţi trăieşti existenţa într-un mimetism perpetuu. Deosebitule! Mimule!

Recommended Articles

1 Comment

  1. Andra Maria Maciuca

    cat de adevarat… oamenii au uitat ce inseamna sa faci ceva doar pentru ca ..asa simti.

Leave a Reply

Your email address will not be published.