Am uitat cu ce voiam să încep. Începuturile sunt oricum grele. Dar apoi uităm cum au fost. Sau nu uităm şi trăim în trecut, iar aici nu mă refer doar la începuturi. De ce e bine uneori să uităm… Sau nu e bine… Eu nici măcar în trecut nu trăiesc. Trăiesc în întrebări. Şi schimb mereu câte ceva. Dar mă plâng în continuare că nu îmi găsesc un loc al meu. Sau poate de aceea schimb, poate când voi ajunge „acasă“ voi şti şi voi rămâne acolo. Şi totuşi cum poate umilul creier uman să ştie şi nu să creadă?
Dacă viaţa şi sentimentele s-ar putea exprima matematic? Ar trebui să avem un grafic cu o funcţie continuă peste care s-ar suprapune persoane şi grade ale intensităţii sentimentelor pentru acele persoane. Acum, că mă gândesc mai bine, ce instanţă ar hotărî aceste grade şi din ce infinitate complexă de grafice s-ar compune viaţa unui om?! Şi mai ales funcţia descreşte spre finalul vieţii sau se opreşte undeva într-un punct maxim?!
Întrebări, întrebări… Chiar şi cu atâtea întrebări, Garfield e mai complex decât pot fi eu: „Love me, feed me, never leave me“. E bine să uiţi lucrurile care te-au durut, dar în măsura în care să îţi aminteşti să le eviţi pe viitor. E bine să uiţi anumite informaţii şi să ai gândire selectivă. E bine să uiţi cât e ceasul, ca să îl mai verifici o dată; îi conferi un plus de utilitate. Nu e bine să uiţi persoane, un „mulţumesc“, o privire, un zâmbet, o îmbrăţişare, un „îmi pare rău“, o temă, un gând. Trebuie să fii omul prezentului, care a învăţat din trecut şi care poate păşi în viitor. Dacă uiţi fără să vrei, e cazul să ai grijă ce consumi. Dacă ai pierdut ceva ce n-ai uitat atunci, uită să mai pierzi!
Şi din nou ajung la „Vreau să fiu ceea ce eram când îmi doream să fiu ceea ce sunt acum“. Am uitat ce voiam să scriu în articol.