Critică Universală – Fraiere!

de Silvia Petre – redactor

„Ce, tu vrei să te duci să le dai săracilor supă cu polonicul? Nu vrei să le dai şi haina de pe tine?!“

Cam asta este atitudinea oamenilor, în general, faţă de cei ce se implică într-un proiect în mod absolut voluntar şi lipsit de interese materiale. Prima întrebare ce le chinuie creierii este „Cât câştigi?“, iar când aud că eşti voluntar, se pleoştesc şi brusc le apare pe chip o expresie de superioritate şi uşor dispreţ, semn că în mintea lor viciată gândesc că poate nu sunt ei Dumnezeu pe pământ, dar nici ca „fraierul ăsta“ nu sunt. Ceea ce nu înţeleg ei este cum poate cineva să consume timp şi energie fără să obţină ceva material. Să fim serioşi, toţi trebuie să trăim, şi nu vom reuşi acest lucru făcând pe Maica Teresa toată viaţa. De acord până aici.

Dar dacă tot e să fim egoişti până la capăt, în mod paradoxal, implicarea dezinteresată şi necondiţionată se întoarce tot la noi la un moment dat, dar nu sub o formă divină de răsplată, ci sub forma unor abilităţi pe care altfel nu ai cum să le deprinzi în timp scurt şi eficient.

Înveţi să fii responsabil, înveţi că nu eşti tu singurul de pe lume pentru care răsare soarele, înveţi să lucrezi contra timp împreună cu nişte oameni cu care poate iniţial credeai că nu ai nimic în comun. Înveţi să dai şanse şi să nu etichetezi cu uşurinţa cu care o făceai probabil la un moment dat. Înveţi să faci ceva fără să te gândeşti neapărat la o răsplată materială, ceea ce îţi deschide ochii spre ceva ce puţină lume ştie: eşti o maşinărie bine unsă, dar care lucrează în ciclare, deci fără sens, fără productivitate, dacă munceşti numai cu gândul la bani.

Când faci o muncă fără bani, afli câte ceva şi despre propria-ţi valoare, ceea ce nu se poate spune că ştiu licenţiaţii abia ieşiţi de pe băncile şcolii ce pretind salarii la fel de mari precum cei cu experienţă, doar pentru că au diplomă. OK, ai diplomă, dar ce ştii să faci, efectiv, de banii pe care îi pretinzi, în afară de, eventual, regurgitarea unor definiţii tocite? De unde rezultă că ce? Că voluntariatul te pregăteşte pentru ce te aşteaptă când o să trebuiască să te descurci singur. Diferenţa va fi că ai deja experienţă.

Contează, de asemenea, şi ce acumulezi în timp ce te implici dezinteresat, cum te schimbă (şi de cele mai multe ori te schimbă în bine).
Se spune că nu apreciezi la adevărata valoare ceea ce ai, decât atunci când ai pierdut acel ceva. Ei bine, implicarea dezinteresată te scuteşte de o lovitură sub centură: înveţi să apreciezi ceea ce ai în raport cu ceilalţi, într-un mod mai puţin marcant. Deci, cine ajută, inevitabil SE şi ajută.

În aceste ipoteze, cine mai poate asocia solidaritatea cu pierderea cosmetizată sub o denumire frumoasă a pierderii timpului?