Am fost la Phoenix Classics – 27 mai 2010

În timp ce scriu aceste rânduri îmi mai răsună încă în minte versurile melodiei (deja ridicată la rangul de legendă) „Nunta“. Data de 27 mai a fost data în care phoenicşii de toate vârstele s-au dezlănţuit în concertul ce a sintetizat primele albume ale artiştilor, dintr-o vreme când gândirea era ceva mai „la comun“, iar melodiile lor conţineau multe chestiuţe mai mult sau mai puţin în ton cu vremurile tulburi.

În fine, long story made short – sala a fost aproape plină, având în vedere că o mie de invitaţii au ajuns prin liceele bucureştene (deci şi la voi – sper că aţi fost pe acolo şi vă aşteptăm să comentăm împreună pe site).

În momentul ăsta, mă cam dor mâinile de la cât am aplaudat şi gâtul de la cât am cântat cu ei. Sunt sigur că şi în cazul vostru e la fel.

Dacă de la AC/DC m-am întors cu creierii ţiuind de la boxe şi de la faptul că am cam dat din cap (ei bine, fără comentarii aici), la concertul de la Sala Palatului nu a trebuit să-mi fac griji în privinţa urechilor. De ce să nu zic lucrurilor pe nume… sunetul s-a dus în cap de câteva ori, dar în final s-a rezolvat şi a iesit totul OK; dar prea e ciudat ca în mijlocul concertului să se destrame toată atmosfera pentru că se face linişte.

Că veni vorba de atmosferă, ei bine, după prima jumătate de oră, bătrânii muzicii româneşti au reuşit încă o dată să transpună lumea în acea… OK, o să sune puţin cam prea siropos, atmosferă ireală cu care ne-au obişnuit – sau v-au obişnuit.

Revenind pe subiectul iniţial, câteva dintre cele mai cunoscute melodii ce trebuie menţionate aici sunt: „Mugur de fluier“, „Nunta“ (logic!) şi „Fată verde“, dar şi „Andrii Popa“ şi „Strunga“, pe care o consider cea mai bună piesă a lor.

Acum îi dau peniţa virtuală colegei mele, ce va continua prelegerea începută de mine.

Primesc cu mare drag peniţa virtuală când e vorba să scriu câteva cuvinte despre Phoenix.

A fost un gest frumos din partea organizatorilor să ofere invitaţii liceenilor, dar prea puţini dintre cei care au venit ştiu şi apreciază trupa Phoenix. Însă, dintre aceştia, unii chiar au îndrăgit formaţia şi muzica şi au plecat de la concert dornici să se reîntoarcă la următorul.

Cum niciodată nu merge totul aşa cum ne-am dori, şi la spectacol au existat câteva problemele tehnice. Ecranul pentru proiecţii nu funcţiona cum trebuie. Ca la fiecare concert, Nicu Covaci s-a plâns de sunet, care chiar a lăsat de dorit. Dar profesioniştii de la Phoenix ştiu să-şi facă treaba în orice condiţii. Sã nu uităm că ei cântă din plăcere, ei creează artă din nimic, ei reuşesc cu fiecare melodie, vers, notă să trezească emoţii de fiecare dată în fanii lor şi cu fiecare concert adună şi mai mulţi fani.

Am avut surpriza să aud în concert două melodii la care nu mă aşteptam. Din punctul meu de vedere, concertul a început cu o piesă menită să îi facă să iubească formaţia Phoenix şi pe aceia care veniseră acolo doar pentru că era gratis. „Cocoşii negri“, cântec de inspiraţie folclorică precreştină, era ceea ce mi-ar fi plăcut cel mai mult să aud în concert, dar nu mă aşteptam să înceapă chiar cu această melodie. Poate o altă surpriză a serii a fost interpretarea melodiei „Lasă, lasă“, care nu a mai fost niciodată cântată într-un concert Phoenix. (aştept să fiu contrazisă dacă sunt prost informată).

Îmbinarea vechilor melodii Phoenix de pe albumele „Cei ce ne-au dat nume“ şi „Mugur de fluier“ cu Rapsodiile Române în La Major şi în Re Major de George Enescu, a constituit o temă foarte interesantă, pe care membrii formaţiei au ştiut să o speculeze până la ultima notă. Pe lângă formaţia Phoenix, pe scenă au mai urcat şi Adrian Petrescu (oboi şi saxofon) şi Nicolae Dumitru (pian).

Însă ce m-a impresionat cel mai mult a fost când am ieşit de la concert şi un copil de zece ani era întrebat de tatăl său dacă i-a plăcut cadoul de ziua sa, iar copilul a răspuns tremurând că este cel mai frumos cadou pe care l-a primit vreodată. 🙂