Recenzie carte: „Totul este iluminat“ de stalucirea adevarului

dada

de Maria Tudor – Editor-sef

Deși nu este o noutate în domeniul literaturii, „Totul este iluminat“ fiind prezent pe rafturi încă din 2002, nu am putut să țin pentru mine acest roman pe care eu îl văd drept un fenomen literar, o tornadă de cuvinte, și trebuia să împart cu voi impresia pe care mi-a lăsat-o.

Numele lui Jonathan Safran Foer poate vă este cunoscut ca fiind autorul bestseller-ului „Extrem de tare și incredibil de aproape“, urmat de ecranizarea ce a ridicat părul de pe spinarea multora. Însă, nici romanul de debut al acestuia nu este cu nimic mai prejos, „Totul este iluminat“ aducându-i un succes răsunător lui JSF la o vârstă la care unii încă mai caută un țel în viață.

În mod normal, nu te-ai aștepta să bufnești în hohote de râs încă de la prima pagină, însă imediat ce faci cunoștință cu Aleks și cu engleza lui stâlcită, îți este imposibil să te mai abții. Tocmai de aceea, când vine vorba de „Totul este iluminat“, nu poți să îl deschizi oriunde îți vine cheful, prin tramvai sau la coafor, deoarece sunetele puternice caracteristice râsului isteric ar putea provoca ridicarea uneia dintre sprâncenele indivizilor cu care împarți aerul respirabil.

Cu toate că sună de parcă ar fi vorba de cea mai comică poveste scrisă vreodată, realitatea este exact pe dos. „Totul este iluminat“ prezintă istorioara personajului principal, numit după autor, evreul Jonathan S. Foer, care se aventurează într-o călătorie cu destinația Ucraina, pentru a o găsi pe Augustine, femeia care l-a salvat pe bunicul lui Jonathan de naziști. Și pentru că peisajul ucrainean îi este total străin protagonistului, iar singurul lui indiciu că această femeie ar exista măcar este o poză blurată de acum vreo 50 de ani, acesta apelează la tânărul Aleksandr și la bunicul său, pentru a-i ușura căutarea.

Unul chior, altul îndrăgostit de America, dar, din păcate, fără talent la limbi stăine, acest duo comic joacă un rol major în roman, fiind unul dintre aspectele care fac cartea cu adevărat specială. Pe scurt, engleza lui Aleksandr este la fel de bună ca ochiul bunicului pentru condus, însă amândoi se încăpățânează să vadă aceste lipsuri și își continuă activitatea în tihnă.

Adoptarea aparent nepotrivită a stilului comic în circumstanțele macabre și sumbre ale celui de-Al Doilea Război Mondial nu este tocmai ceva original și nemaivăzut, având în vedere că această combinație bizară mai este întâlnită și în operele unor autori precum Jeffrey Eugenides („The Virgin Suicides“) sau Dave Eggers („A heartbreaking work of staggering genius“). Nici în lumea cinematografiei, această tehnică nu este vreo năutate, producții ca „Mongolia“ și „The Royal Tenenbaums“ ilustrând inimaginabile orori pe un ton ironic și lejer.

Modul în care Aleks amestecă și combină cuvintele englezești, utilizându-le în contexte în care nu au ce căuta – “Eu nu aș comanda niciodată să scrii o poveste care este așa cum s-a petrecut în real, dar ți-aș comanda să o faci corectă.“ – nu numai că îi conferă romanului acel aer hilar și jucăuș de care ziceam mai devreme, însă poate avea și o semnificație mai subtilă. În esență, lacunele întâlnite în limbajul lui Aleks sunt o paralelă la golurile din memoria lui JSF în ceea ce privește familia sa în perioada întunecată a războiului, fiind precum o umbră prin care Jonathan bâjbâie în căutarea adevărului. O situație similară găsim și în romanul lui Kurt Vonnegut, „Abatorul cinci“, în care bombardarea Dresdei este abordată tot cu o astfel de oblicitate și ușoară confuzie de către protagonistul american.

Romanul este format din trei planuri narative, iar, la început, trecerea de la unul la altul creează o foarte mare îngăimăceală în gândurile cititorului, căruia îi este destul de greu să vadă legătura dintre ele. Mai exact, cel dintâi plan înfățișează fragmente din romanul personajului Jonathan despre rudele sale din Ucraina în perioada 1791-1943, pe care i le trimite ulterior lui Aleks. Capitolele ce surprind istoria familiei Foer alcătuiesc parcă un roman separat de restul cărții, iar stilul boem utilizat de autor și subiectul romanului protagonistului, ce suprinde viața la țară și succesiunea generațiilor, m-au dus adesea cu gândul la operele lui Garcia Marquez. Cel de-al doilea plan este compus din scrisorile-răspuns ale lui Aleks la capitolele trimise de Jonathan, iar cel din urmă plan ilustrează practic călătoria inițiatică a celor doi prieteni în căutarea lui Augustine.

Deși, îi lipsesc ilustrațiile sugestive prezente în „Extrem de tare și incredibil de aproape“, iar acțiunea este mult mai haotică, „Totul este iluminat“ nu este o simplă carte pe care o citești plictisit și pe care o pui apoi la locul ei din bibliotecă. Acest roman este simțit și trăit de cititor, există o relație spirituală intimă și o atmosferă mistică, din care odată prins, cu greu te vei mai putea elibera. Ca să îl citez pe Aleks, această carte „Pune în altă lumină totul“.

Așadar, recomand această carte tuturor celor care nu au mai citit demult un roman care să-i fi făcut să verse lacrimi atât de râs, cât și de tristețe, tuturor celor care sunt pregătiți să experimenteze acest cocktail de sentimente și să se lase ispiți de puterea spirituală a romanului.

P.S.: După ce terminați cartea, nu uitați să vedeți și filmul lui Liev Schreiber, „Everything is Illuminated“, cunoscut și sub numele de „The Collector“.:)

Lasă un comentariu