Teen Press 
„A pleca mi-a intrat în obișnuință, a devenit un mod de viață. A pleca fără a merge nicăieri, fără nicio destinație, fără ca măcar să te urnești din loc. A fi pe plecate e ca atunci când ești în trecere. Suntem pasagerii timpului la bordul unei vieți. A pleca înseamnă a muri puțin. Cât despre mine, eu mor mult.“
Fiecare om pleacă mereu, chit că doar în mintea lui. Cu toții murim câte puțin în încercarea noastră de a scăpa de stresul vieții cotidiene. Fiecare individ are momente în care vrea să plece oriunde altundeva. Noi, oamenii, împărtășim tendința de a fugi. Rar ne facem bagajul și lăsăm totul în urmă, dar cert este că atunci când lucrurile merg prost sau nu găsim nici măcar o doză de fericire în locul în care ne aflăm și de care dorim să scăpăm nu e un spațiu anume, ci propria noastră viață.
Personajul principal al romanului „Călătorie, călătorii“, Patrick Perrin, este crupier la cazinoul din Luc sur Mer, Caen. Mizantrop convins, Patrick se răzvrătește împotriva societății, luând adesea în derâdere standardele și idealurile acesteia. Nu crede în căsătorie, relații stabile sau case primitoare, aranjate perfect în care trăiesc familii fericite. Patrick nu a investit niciodata sentimente, nu s-a implicat în relații lungi și e adept al fericirii de ocazie, atinse prin aventuri de-o noapte cu femei întâlnite în cazino. Singura sa relație interumana este cu vecinul său, Pascal, un om simplu, care își trăiește viața consumând alcool și vorbind despre nimicuri. Aceste îndeledniciri săvârșite în exces, îl fac pe Patrick să nu-și suporte vecinul.
În schimb, el crede că schimbarea se va produce odată cu începutul călătoriei sale și e convins că doar atunci va atinge fericirea absolută. Crupierul își planifică viitoarea călătorie în cele mai mici detalii. Își cumpără geamantan, echipament, își face toate vaccinurile și pune constant bani deoparte. Îi lipsește un singur lucru, și anume curajul.
Timp de șase ani nu se gândește decât la momentul în care va pleca, moment ce va marca sfârșitul nemulțumirii sale. El nu înțelege, însă, că nu orașul în care s-a născut e de vină pentru lipsa fericirii, ci viața neconvențională pe care și-a construit-o de-a lungul anilor.
Deși veșnic lipsit de ambiție și vlagă, Patrick are un job stabil, la care este chiar foarte bun. Cuvintele preferate ale crupierului sunt: „Faceți jocurile doamnelor și domnilor! Rien ne va plus.“ Expresia este folosită adesea în jocurile de noroc. Ea marchează momentul final, în care s-a mizat totul și nu se mai poate face nimic. Trist este că, fără să-și dea seama, viața lui Patrick a devenit un lung șir de „Rien ne va plus“-uri.
Laurent Graff e un scriitor francez subapreciat, după părerea mea. Are un stil ce-mi amintește de Jerome David Salinger și romanul său „De veghe în lanul de secară“. Probabil pentru că Patrick pare a fi un Holden Caulfield ajuns la maturitatea. Atât personajul lui Salinger, cât și cel al lui Graff au o atitudine negativă și sunt nemulțumiți, dar autoironia și sarcasmul lor te determină să-i îndrăgești.
Scriitorul își deschide romanul cu un citat din „Cartea Căii și a Virtuții“, în care Lao Zi susține că „Sfântul cunoaște fără să călătorească, înțelege fără să privească, realizează fără să acționeze.“. Te las să citești romanul și să stabilești singur dacă Patrick Perrin întruchipează un Sfânt sau un laș.
