Baccano!

de Luiza Butoi – redactor
foto: myanimelist.net

Când n-am subiect de temă, îmi aleg să vorbesc despre un anime. Astăzi vreau să scriu despre „Baccano!“. De ce? Uite aşa: cred că e unul dintre cele mai bune anime-uri pe care le-am văzut vreodată. Când te uiţi la acest anime, nu ştii dacă eşti în faţa unui film clasic inteligent sau în faţa unui anime. E scurt, are treisprezece episoade şi pentru a doua oară spun asta legat de o serie: merită! Majoritatea oamenilor consideră că dacă un anime este mai scurt, e mai bine pentru că informaţia este concentrată şi transmisă mai uşor şi nu se mai lălăie ca majoritatea anime-urilor. Eu cred că e bine ca seriile să aibă cam douăzeci şi patru de episoade, aşa. Cu greu te „ataşezi“ de un anime, dacă are zece episoade, treci prea uşor peste ele şi le pierzi esenţa. E al doilea anime care pe mine m-a cucerit cu atât de puţine episoade.

Cred că am mai spus asta şi despre celelalte două serii despre care am scris, doar că anime-ul ăsta chiar este cu adevărat diferit. Îţi pune mintea la încercare. Eu am revăzut primul episod de vreo trei ori pentru că nu mă obişnuisem cu genul ăsta încă. Începe cu un discurs plin de întrebări retorice al unui „vânzător de informaţii“. Şi prin discursul ăla se ajunge la următoarea problemă. În lumea asta există extraordinar de multe istorii, poveşti şi întâmplări. O singură întâmplare poate fi povestită din şase miliarde de puncte de vedere diferite şi se poate opri după zece minute sau niciodată. Dar pe cine alegi să fie personajul principal? În jurul cui vrei să învârţi povestea? Unde alegi să se oprească? Şi concluzia ajunge să fie: nu se opreşte niciodată.

Dar nu neapărat mesajul sau dialogul face seria asta. Nici stilul grafic, care e interesant, dar nu pot spune că m-a dat pe spate. Pur şi simplu, ideea că într-un episod începe cu anul 1930, după primul război mondial, iar apoi sare la 1932, după care ajungi aşa, deodată, în anul 1700 şi nu ştiu cât, pe la sfârşit ajungi şi în 2001. Şi toate aceste evenimente se leagă între ele într-un mod necontrolat. Vine de la sine totul, nici nu zici că te uiţi la ceva gândit dinainte. La fel cum vieţile noastre depind de ale unor oameni pe care nu îi cunoaştem. Şi la fel cum uneori ne întâlnim cu ei. Ce-ţi mai transmite seria asta? Îţi pune indirect şi următoarea întrebare: Totul este întâmplător sau orice are un scop?

Şi personajele sunt incredibile! Ai în anime-ul ăsta nişte oameni care cu ajutorul alchimiei din 1700 au descoperit nemurirea, nişte hoţi penibili care fură ciocolată din magazine şi aduc mereu fericire în jurul lor, Mafia italiană de la 1930 şi o redacţie plină de ziarişti care scot mitralierele şi pistoalele la tine dacă nu le dai banii datoraţi pentru informaţiile cerute (fiind şi ei, pe timpul lor, unii dintre cei mai buni vânzători de informaţii).

Ştiu că nu am spus despre ce este vorba în acest anime. Ei, bine, în cele din urmă, anime-ul ăsta se concentrează pe o poveste petrecută într-un tren care traversează America de la vest la est. Şi personajele din el. Evenimentele din el. Ce s-a întâmplat acasă cu cunoştinţele celor din tren în timp ce trenul tot mergea spre sfârşit. Ah, într-un episod cronologia şi locaţiile sunt atât de bulversate că ai momente în care te gândeşti: „Stai. Ce tocmai s-a întâmplat acum?!“.

Te ia prin surprindere. Plăcut. Cel puţin mie mi-a plăcut extraordinar de mult. Iar personajele sunt absolut geniale. Nu ştiu dacă am mai văzut undeva nişte personaje atât de interesante în afară de Durarara!!! (care are acelaşi autor). Şi te face să râzi. Sincer, eu nu prea râd la filme/ anime-uri/ orice de la televizor. Nu prea mă amuză nimic cu adevărat. Dar anime-ul ăsta a avut momente în care m-a făcut să râd atât de tare încât a intrat maică-mea în cameră să mă întrebe de ce râd aşa.

Îl recomand. Tuturor. Şi celor care nu se uită la anime. Cred că ar fi singurul care v-ar putea interesa vreodată. E inteligent. Are mesaj. Nu ştiu ce ţi-ai putea dori mai mult de la un anime, sincer. Cronologie bulversată, mafie, tipi fericiţi să ucidă, pacifişti care îşi dau seama ca ultimii idioţi de-abia după şaptezeci de ani că nu au îmbătrânit, oameni cărora le e foarte frică de orice, dar îşi înfruntă temerile mereu când trebuie, discursuri grele, acţiune, iubire. O totală nebunie, sincer. Dar cea mai inteligentă, amuzantă şi plăcută nebunie pe care am văzut-o vreodată în viaţa mea. Şi nu am spus ce îneamnă „Baccano“. „Ruckus“ (sună mai bine în engleză decât în română) în italiană.

Oh, şi are un opening bun. Se vede că a fost făcut de tipul care a fost creierul de la Durarara!!!