A fost, s-a dus, gata?! (The Cranberries: Varianta B)

de Laura Zadunaischi – redactor
foto: Gilda-Elena Comârzan – redactor

Dacă sunt destui care să afirme că un concert este doar un moment trecător, se înşală. În cazul concertului The Cranberries, ţinut la Zone Arena, acesta nu doar pentru fani a avut un impact, dar şi pentru necunoscători, care au început să fredoneze involuntar versurile şi după terminarea concertului. Pentru date mai exacte, acest eveniment s-a desfăşurat pe 20 iulie (de Sfântul „Iliuţă“ pentru popor), a început în jur de ora… şi dacă vreti să aflaţi detalii tehnice şi organizatorice, găsiţi aici review-ul realizat de Nico (Teen Press). Eu doar am să creez un tablou al arhicunoscutei formaţii amintite.
Am fost întrebată şi de părinţi dacă mă duc la o formaţie metal şi le-am zis clar şi răspicat că nu! Într-adevăr, The Cranberries au reuşit întodeauna să îmbine mai multe stiluri (rock, folk, indie), fără să intre totuşi în latura comercială. Le-am explicitat alor mei că sigur au auzit acordurile acestei formaţii, măcar la undele radio. Trupa The Cranberries nu este celebră doar pentru că are vechime, dar şi pentru că a încântat mai multe generaţii şi a păstrat aceeaşi consistenţă, calitate, cum vreţi s-o numiţi, încă de la începuturile ei.
După 20 de ani în care adevăraţii sau impasivii fani rememorau şlagărele formaţiei, anul acesta The Cranberries ne-au onorat cu prezenţa – după o lungă aşteptare. Motivele sunt de înţeles – economice şi, bineînţeles, geografice, ca să fiu mai finuţă.
În ceea ce priveşte organizarea, felicitări! Un evantai primit în zona B, de unde aveam să admirăm concertul, nu ne-a potolit durerile statului în picioare. În orice caz, o eugenie, o revistă – oferită din partea promoterilor -, şi alte dubioşenii te binedispun la modul: uite că primesc puţină atenţie la preţurile astea. Să oferi unui fan înspumat la gură, înaintea unui concert, un pliant sau o scândură cu zâmbetul pe buze este dovada unei bune organizări.
Trecând peste lucrurile din spatele scenei, noi, publicul, am răsunat cu inima în cor la fiecare octavă atinsă de solista Dolores O’Riordan; lucrurile au luat pe lângă o chintesenţă extrasenzorială şi mici conflicte la bord. Ca de exemplu, am avut de a face cu copii cocoţaţi pe umeri, care obturau – pentru anumiţi „gazonişti“ din B -, vederea spre solista amintită. Ţipetele de genul „Lasă dracu’ copilu’ ăla jos! La ora asta trebuia să doarmă, ca să meargă mâine la grădiniţă!“, nu au lipsit pe marginea concertului, care pe de altă parte a fost de nota zece. Probleme tehnice, nu am să amintesc, pentru că ele nu pot să nu fie prezente, ele fac parte deja din fiecare eveniment, la fiecare castravete servit publicului. Pentru adevăraţii fani care au ştiut să aprecieze concertul, indiferent de micile defecte apărute, a fost perfect; şi nu vreau să fiu subiectivă.
Muzica nu a fost liantul care a sudat toate problemele specifice pentru viaţa de pe pământurile noastre, ci ea a unit suflete. Vocea solistei nu a obosit (cel puţin nu a vrut să ne arate asta), a continuat timp de o oră şi jumătate. Şi încă mai continuă în gândurile noastre.