Interviu cu Reptilianul

Interviu cu Reptilianul

de Sabrina Canea – reporter
foto: Cătălina Cosma – fotoreporter

REPTÍLĂ, reptile, s. f. – clasă de vertebrate (șerpi, șopârle, broaște țestoase, crocodili) ovipare, de obicei terestre, târâtoare, cu temperatura corpului variabilă, cu corpul acoperit de o piele groasă, solzoasă, fără picioare sau cu picioare scurte, dispuse lateral, și cu inima formată din două auricule și un ventricul.

Hai să facem un inventar: terestru este, temperatura corpului lui este variabilă, în ceea ce privește pielea groasă și solzoasă, totul este relativ, picioare are, iar inima îi este formată pe bază de adrenalină, iar în ceea ce privește faptul că este ovipar, nu mă bag (n.r.: ovipar = caracteristică a animalelor și anume aceea de a se înmulți prin ouă). La astea am mai putea adăuga simțul aventurii, iubirea de locuri uitate de lumea de deasupra, locuri pe unde te poți târî și, totodată, dorința de a ști.

Astfel, studiind reptilele (oare?!), l-am întâlnit pe Alex Iacob, pe care, cel mai probabil, îl cunoașteți sub numele de Reptilianul. Tânăr student și pasionat de explorări urbane (și nu numai), Alex Iacob ne-a lăsat să-i intrăm puțin pe sub piele și să vedem cum naturalețea, adrenalina, dorul de ducă și distracția se întrunesc într-un caracter puternic, culminând în descoperiri noi. Totodată, de la el afăm și cum Bucureștiul nu este atât de inocent pe cât pare, iar că el ascunde mai multe decât ne imaginăm. Hai să-l cunoaștem pe Reptilianul!

R.: Care a fost primul tău contact cu fotografia?
Alex Iacob:
Primul contact cu fotografia…? Asta în urmă cu vreo patru ani, când voiam să dau la Foto, la Facultatea de Arte, un vechi prieten mi-a pus în mână un DSLR și am început să fotografiez locurile pe care le vizitam, pe care le exploram. Cam de atunci a pornit totul. N-am făcut o școală, ceva ca să aprofundez fotografia, singur acasă. Făceam poze și înainte, c-un aparat mai mic, cu un compact, dar nu eram mulțumit de calitatea imaginilor și, treptat, când am avut oportunitatea de a fotografia c-un DSLR și la un preț rezonabil între prieteni, am început să fac mai multe, să post-procesez imaginea după.

R.: Ai început cu explorarile urbane?
A.I.:
Da, am simțit nevoia să le arăt și altora locurile respective.

R.: De unde „Reptilianul“?
A.I.:
Eu citeam cărți despre ocultism când eram mai mic și, la un moment dat, voiam să-mi fac un e-mail nou pentru un cont de joc și „Reptilianul“ nu era luat. Am făcut reptilianul@yahoo.com și apoi am văzut că dă bine și ca titlu pentru blog, era și ușor de ținut minte și avea o rezonanță anume și a rămas ăsta. Ulterior mi-am dat seama că se pupă foarte bine cu activitatea pe care o făceam, că asta presupune infiltrarea în anumite spații abandonate, să nu fii văzut, să umblii tăcut. Da, ca o reptilă.

R.: Când ai început să faci primele „plimbări“, care au stat la baza activităţii tale de acum, de explorare urbană? Cum au fost începuturile?
A.I.:
Cred că a fost acum vreo cinci, șase ani. Eram în clasa a doisprezecea, la Tonitza, și săream gardul liceului, că nu ne lăsau să plecam de la ore și mergeam în subsolul Hanului Gabroveni. Acum este în renovare, atunci era abandonat. Intrarea se făcea printr-o gaură din zid. Făceam și atunci poze. Am mai mers în Hotelul Muntenia, de pe strada Academiei. Era o intrare mult mai lejeră, acum nu prea se mai poate intra. Ne întâlneam mai mulți prieteni acolo, sus, pe acoperișul hotelului; vorbeam, stăteam până la apus, vedeam orașul de sus. Cu astea ne ocupam timpul liber.

R.: Ce înseamnă pentru tine explorarea urbană şi industrială şi de ce te-a „prins“ această pasiune ciudată pentru mulţi?
A.I.:
Înseamnă aventură, înseamnă adrenalină, înseamnă prieteni. Fără prieteni, fără un anturaj, nu prea poți să te bucuri de locurile astea. În sensul că, există o mulțumire de sine când știi că ai pus piciorul primul, după mulți ani, într-o casă abandonată. Da, când ajungi să pășești pentru prima oară, după foarte mulți ani, într-o casă părăsită este bucuria aia a redescoperirii pe care, cu siguranță, și arheologii o au când descoperă situri. La fel și exploratorii urbani, care sunt, de fapt, niște arheologi urbani, să spunem așa, se bucură între ei.
Îmi place să cunosc și să aprofundez, să zicem acum, pentru moment, orașe. M-am pus în pielea unui turist în propriul său oraș și voiam să aflu alte locuri în afară de cele clasice unde poți să bei o cafea sau o bere, sau în parc unde poți să te plimbi ca toți ceilalți. Mergi pe stradă – găsești tot felul de locuri greu accesibile, pe care alții nu le vizează, nu le vizitează. Eu voiam să intru în ele și să fotografiez interiorul, nu doar aspectul de afară.

R.: Cu cine ai mai colaborat în domeniul ăsta?
A.I.:
Am avut ocazia să întâlnesc foarte mulți alți tineri care aveau aceleași pasiuni ca mine – fotografia și explorarea urbană. Peppy de la „Locuri uitate“. Alții făceau panorame de pe clădiri înalte, se ocupau cu un alt domeniu din explorările astea. Sunt trei domenii, de fapt: tunelurile/buncărele, casele propriu-zise și acoperișurile. Și mergeam cu prietenii în diverse locuri. Ori era organizat, ori foarte, foarte spontan. Ieșeam chiar și noaptea – „ –Ah, uite ceva interesant! –E liber? Putem intra? –Da, sigur! – Ah, e poliție? Da, vezi să nu te vadă!“ Cam așa decurgeau activitățile noastre. Eram și mai teribiliști, asta imediat după liceu. Acum m-am mai cumințit puțin și am ceva colaborări cu instituții serioase, cu Primăria sau cu alți oameni.

R.: Dintre astea trei ramuri ale explorărilor urbane – tunelurile/buncărele, casele propriu-zise și acoperișurile – tu pe care îl preferi?
A.I.:
Cred că tunelurile ar fi. Tunelurile reprezintă cireașa de pe tort. Aici n-am găsit foarte multe rețele de tuneluri sub București, că despre el vorbim, dar am în plan, în viitorul apropiat să descopăr niște monumente istorice, pentru că sunt monumente istorice. Pe lista monumentelor istorice acum apare doar un singur tunel – tunelul de la Conacul Golescu Grant. Doar ăla este și, nu știu, sunt vreo zece metri. Doar atât. Se intră pe burtă. Nu e deloc restaurat și accesibil publicului, deși apare în lista monumentelor. Dar mai sunt și alte rețele de tuneluri. Cel mai ușor de intrat, unde am putut intra au fost buncăre sau subsoluri mai mari și mai labirintice ale diverselor clădiri, instituții. Sub Opera Română de exemplu, e un buncăr de unde credeam eu că se face legătura cu Academia Militară. Am explorat tot buncărul ăla și ne-am învârtit peste tot, în toate cămăruțele și n-am găsit nicio altă cale de acces în afara ariei Operei. Dar, după cum am zis, asta mi se pare mai misterios, mai interesant.

Interviu cu Reptilianul

R.: Că tot ai adus vorba de poliție, ai avut vreodată vreun incident neplăcut cu poliția?
A.I.:
Da, am avut câteva întâlniri cu polițiștii, dar am scăpat de fiecare dată. Am cazierul curat, nu s-a întâmplat nimic. Ba chiar ne-au înțeles. Când am urcat odată pe un bloc, o vecină, mă rog, o locatară de-acolo a sesizat paznicul și ne-a oprit. A chemat poliția și ne-am ligitimat. Au crezut că suntem spărgători de case, dar aveam la noi aparatele și s-au convins oamenii că suntem băieți buni și ne-au zis să nu ne mai urcăm pe clădiri d-astea că sunt tot felul de nebuni. Ei ne-au sfătuit foarte amical. La urma urmei, și ei își fac treaba, iar treaba noastră care era și care încă mai continuă este să arhivăm aceste clădiri uitate chiar și de autorități.

R.: Explorarea urbană din România s-a luat după un model din străinătate, sau pur şi simplu v-aţi trezit făcând acelaşi lucru şi pe urmă aţi realizat că această activitate este dezvoltată şi concretizată şi în alte ţări?
A.I.:
La început, atunci în clasa a XII-a, cum ți-am povestit, de-am sărit gardurile și cotrobăiam prin tot felul de case părăsite, n-am avut în cap ideea asta, n-am căutat pe net explorare urbană, urbex, urban exploration, și așa mai departe. A fost instinctual: dorința de a cunoaște, curiozitatea și dorința de aventură, adrenalina, să simți cum îți bate inima când te sui pe undeva sau intri, mai puțin legal, ce-i drept. Pe urmă mi-am dat seama că făceau asta și unii din afara României sub termenul de „explorare urbană“. Și existau chiar din anii ‛90, foarte organizați. Erau echipe care se duceau cu microbuzul către diverse castele sau palate abandonate. Asta în afară. La noi sunt mai puține castele abandonate. Pe urmă am adoptat termenul că na, așa e normal.

R.: Vi s-a întâmplat vreodată să găsiți pe cineva în casele abandonate pe care le explorați?
A.I.:
Da, am întâlnit odată un boschetar. Cred că dormea. Noi ne-am speriat de el că n-am avut idee c-o să dăm peste așa ceva p-acolo și ne făceam noi în cap povești cum că el putea fi mort. Tot ne înterbam unde mor toți boschetarii ăștia, oameni ai străzilor, mă rog. Și am întâlnit și câini care se refugiau de ploi, de frig. Trebuie să ai în companie, în echipa cu care explorezi – d-aia zic că oamenii sunt foarte importanți – oameni care se ocupă și de câini și de oameni. Serios! Trebuie să știi să vorbești cu oamenii, să le explici că tu nu faci nimic rău, trebuie să știi cum să faci un câine să-ți fie prieten, ca să nu te muște, că există pericole, trebuie să știi cum să nu cazi într-o casă de genul ăsta, să te rănești sau, Doamne ferește, să pățești ceva mai rău. D-aia e bine să ai lângă tine prieteni care te pot ajuta în cazuri extreme. Asta pe lângă tovărășia și împărtășitul poveștilor de după, care sunt foarte frumoase, amintirile.

R.: Cum e cu documentarea? Cum procedezi?
A.I.:
Da, documentarea este o parte esențială. Înainte ori după explorarea propriu-zisă, pentru că, dacă este una spontană, n-am timp înainte, evident, și aflu ulterior. Și revin în casa aia ca să aflu mai multe detalii. Documentarea o fac, în primul rând, pe internet, tot ce găsesc: arhive, planuri cadastrale sau agende telefonice, începând cu anii ‛30 și până în perioada comunistă; agende vechi unde mai sunt precizate adresele și ce funcționa înainte acolo.

R.: Care a fost cel mai dificil loc în care ai fotografiat ?
A.I.:
Păi, sunt mai multe. Aș putea spune Palatul Adevărul, unde foarte mulți au intrat, după cum știi și tu. Acolo am aflat foarte multe legate și de primul foto-jurnalist autentic român, Iosif Berman, care avea atelierul la ultimul etaj, era evreu, s-a născut în România. Și așa am început să caut și despre viețile oamenilor, nu numai ale clădirilor, și să încheg o poveste mult mai complexă.

De asemenea, Cazino Victoria, intersecția Calea Victoriei cu bulevardul Dacia. Acolo am aflat multe lucruri despre perioada în care era ambasadă germană, în perioada nazistă, despre o sinucidere a ambasadorului, a unui general. O altă casă de pe Lipscani, 26, unde a fost librăria „George Coșbuc“. De asemenea, acolo a fost înainte casa unui bancher evreu, care a fondat Banca Comercială Română, iar acum e abandonată. Adică, sunt părți din istorie și sunt părți foarte importante, cred eu.

Probabil turnul Ifma de la Basarab, dar nu pot să dau foarte multe detalii despre cum am intrat în el. Da, acolo a fost destul de dificil: sârmă ghimpată, atenție la paznici, câini. Urcatul, iar, a fost destul de dificil, pentru că n-am avut o intrare la nivelul solului, la parter. Iar apoi coborâtul. Când ajungi undeva sus sau în orice alt loc, te gândești că apoi trebuie să reiei traseul în sens invers și vei întâlni aceleași obsacole, doar că de data asta, conform vorbei, „ce nu te omoară, te face mai puternic“, știi la ce să te aștepți.

R.: Ai întâlnit și povești ciudate despre locurile pe care aveai să le vizitezi?
A.I.:
Eu am căutat fantome, sincer, și nu prea mi-a fost frică de subiectul ăsta. Ți-am spus că înainte, citeam de ocultism și diverse chiestii. Dar am căutat și n-am găsit nicio fantomă, nimic. Aș putea menționa, în schimb, ceva de o fantomă. Dar nu că mi-a fost frică, e ceva ce mi s-a părut mie interesant și mi s-a făcut puțin pielea găină. Am întâlnit odată o fantomă, să zicem așa. Când am început să explorăm satul Engelthal, în județul Sibiu, un sat abandonat. În drumul spre acest sat se află castelul lui Mihai Viteazul, din Buia, care e ruinat, foarte vechi. Și când am făcut o panoramare pentru filmul documentar, nu ne-am dat seama atunci, pe loc, dar s-a auzit ceva, o voce dubioasă. Apoi, în montaj, ne-am dat seama ca în porțiunea aia o femeie spune: „în zadar este“ și n-avea cine să spună de acolo, că nu erau locuitori și așa mai departe. Și asta a fost tot. O legendă spune că în acel castel din Buia au fost, la un moment dat, niște măicuțe care au fost zidite în pereții interiori ai castelului, pentru că au păcătuit grav, iar asta a fost pedeapsa primită.

Interviu cu Reptilianul

R.: Ți s-a întâmplat vreodată, nu neapărat să-ți fie teamă sau frică să intri într-un anumit loc, dar, mai degrabă, să eziți în ceea ce privește un nou loc de explorat?
A.I.:
Da, da, da, am ezitat de multe ori. Ori îmi era târșă să intru, pur și simplu sau da, n-aveam chef. Treaba asta e și de moment. Cum am spus, cred că explorările spontane sunt cele mai reușite, pline de aventură și de fotografii reușite, chiar. Nu te duci programat, ca un robot, să faci poze regizate sau mai știu eu.

R.: Care este cel mai mișto lucru pe care l-ai găsit într-un loc? Dar cel mai nașpa?
A.I.:
Păi cred că l-am menționat, e Cazino Victoria. Ăla mi s-a părut cel mai mișto loc. Intrarea era destul de simplă, până la un moment dat când a apărut paznicul, după vreo trei săptămâni și era s-avem probleme grave cu poliția. Proprietarul neamț a fost destul de înțelegător și ne-a lăsat în pace. Acolo încă se mai păstrează covorul roșu pe scări, e plin de oglinzi, coloane grecești. Lângă cazinoul propriu-zis se află fosta sală de revistă „Constantin Tănase“, Teatru de Revistă, tot abandonată și în incinta ei voiam noi să dăm o petrecere, asta acum ceva timp, foarte mult timp. Am adus aparatură, boxe, aveam curent electric acolo, aveam apă la toaletă, aveam de toate. Dar a venit paznicul ăsta, cum am spus și ne-a stricat totul. Cât timp ne-am dus acolo a fost O.K. Ăla a fost un loc fantastic.
Cel mai nașpa? Păi, nu știu. Case micuțe, mărunte, pe care chiar nu le mai țin minte, în care n-aveam ce fotografia decât ruina: cărămizi căzute sau lemne arse din acoperiș și atât. Oricum, stările lor de degradere sunt nașpa, sunt nasoale. Toate clădirile arată așa, mai mult sau mai puțin. Și ăsta, de fapt, e scopul explorării, să tragă un semnal de alarmă autorităților și, chiar, locuitorilor Bucureștiului, de ce nu, să facă ceva cu ele.

R.: Ați încercat să rezolvați ceva cu starea în care aceste clădiri se află?
A.I.:
Mai mult de atât nu știu ce am putea face. Adică noi arătăm cât de șubrede sunt și așteptăm. Au fost cazuri și încă poți vedea: pe strada Franceză se restaurează niște case, Hanul Gabroveni e aproape terminat, pe Elisabeta, Hotel Cișmigiu e acum cu totul altul, Hotel Bulevard (n.r. – la Cercul Militar), de asemenea, e cu totul schimbat, parcarea Ciclop de pe Magheru la fel. Când a fost „Street Delivery“ anul trecut a avut loc acolo o expoziție de artă urbană și workshop-uri, diverse lucruri. Locul ăla era abandonat, nu se făcea nimic, nu mai era parcare în niciun caz. Și am aflat, ulterior, că cei care au organizat treaba asta cu Ciclop au fost inspirați de explorările astea. Deci se poate. Mai mult de atât, toate articolele și arhiva pe care noi le facem, că nu sunt doar eu, sunt mulți alții, stau la baza documentărilor tinerilor arhitecți care își fac lucrările de licență sau proiecte de restaurare ale vechilor clădiri. Și m-au întrebat mulți dacă am mai multe fotografii din aumite locuri, care să-i ajute în demersul lor.

R.: Care sunt cele mai apropiate locuri din București – unde ai fost, desigur – pentru tine, pe care le ai la suflet?
A.I.:
Păi, hmmm… M-ai închis aici. Știi care-i treaba? Chiar sunt multe și le-am tot menționat mereu. Palatul Adevărul – știu c-am dormit acolo, p-acoperiș, de vreo două ori. Mă rog, „am dormit“ e impropriu spus. Am petrecut noaptea acolo. Da, pot spune că-l am aproape de suflet. Sau Hotelul Muntenia, în care intrăm și, la fel. Asta înseamnă să le ai la suflet: să fi petrecut mai mult timp acolo.
Sunt acoperișuri, sunt blocuri locuite, nu abandonate, pe care ne suiam, petreceam timp, făceam panorame. Sunt locuri dragi nouă din București.

R.: Blogul l-ai făcut în 2009, special pentru explorări sau ai scris/publicat şi alte lucruri înainte de asta?
A.I.:
Înainte, da, mi se pare că blogul se ocupa și cu altele: rituale ale vechilor triburi africane. N-are nicio legătură (n.r. – râde). Pe urmă am șters ș am luat-o de la zero. Înainte de 2009, da, făceam micile astea impulsiuni în oraș fără mintea pe care o am acum, evident. Pe urmă mi-am dat seama că trebuie să am un aparat foto și să fie totul mai elaborat, mai structurat, ca oamenii care privesc blogul, îl citesc, îl urmăresc, să o poată face mai ușor.

R.: Cât de uşor e să intri într-un imobil părăsit, gata să se dărâme?
A.I.:
Dacă este o gaură în locul ăla, pe unde să pot intra, da, mi se pare ușor. Și intru pe riscul meu și pentru acel lucru pentru care mă duc. Poate cădea oricând, poate fi un cutremur. Nu pot sfătui alți tineri să facă lucrurile astea, pentru că, uneori, ai parte de lucruri nasoale. Eu am căzut odată un etaj în Hotel Tranzit, când voiam să mă cațăr să intru în el, căci nu se putea face accesul de la parter. Se poate, m-am julit, nu s-a întâmplat nimic. De asemenea, acolo erau niște locuitori, probabil ilegal stabiliți care, dacă ne auzeau sau ne bănuiau c-am intrat, aruncau cu pietre în noi. Am avut norocul să nu ne audă și să putem ajunge până pe acoperiș.

R.: De ce ai nevoie pentru a-ţi finaliza cu succes activitatea în câte un loc?
A.I.:
Dacă e inundat, trebuie să-ți iei cizme de cauciuc, cum e cazul buncărului de sub Operă, unde e apă. Când am fost acum trei, patru ani, era apă până la gleznă; când am fost acum doi ani era până la genunchi, iar acum, în ultimile luni, până aproape de brâu, n-am mai putut intra. Nu știu ce se întâmplă, se acumulează apă acolo, iar într-un viitor apropiat Opera o să fie inundată, probabil. Trebuie să găsească oamenii o soluție. Noi n-am avut cizme atunci, am folosit niște pungi și scotch și ne-am înfășurat picioarele în ele și așa am mers. Trebuie să ai un aparat foto, dacă vrei să faci fotografii. Alții nu fac fotografii. Sunt exploratori care doar profită de aventură, nu vor să se decomenteze mai profund și doar atât. Fiecare cum vrea. Lanterne și îmbrăcat pentru așa ceva, pentru că te poți murdări. De altfel, un sfat pe care maică-mea mi-l dă – ea ște ce fac – este să am grijă pe unde mă duc să nu mă murdăresc (n.r. – râde). Cred că mi-a intrat în reflex asta și, de obicei, nu mă murdăresc. Toată lumea se miră de ce. Reptilienii ăstii… Habar n-am! E o conspirație! (n.r. – râde)

R.: Am văzut că ai colaborat cu Smiley. Cum a fost explorarea urbană cu el?
A.I.:
Da, ei aveau, din câte știu, o temă – oameni noi, experiențe noi – și m-au sunat, le-a plăcut ideea, activitatea mea și am fost de acord. Cam atât. Da, bineînțeles, a fost regizat ca orice altă reclamă. A fost și el uimit de locul ăla, în sine, și cam atât. Mă bucur că unii sunt atrași de lucrurile astea și arată interes.

R.: Spune-ne despre filmul documentar la care ai lucrat pe la mijlocul lui martie – Engelthal – Valea Îngerilor.
A.I.:
Asta a luat naștere în octombrie anul trecut. Eram undeva în drum spre Transilvania cu doi prieteni și discutam noi de ideea extinderii explorării urbane și-n spațiul urban, și-n afara Bucureștiului. Ce altceva puteam găsi, decât un sat abandonat? Asta ni s-a părut nouă interesant și unic în ceea ce făceam noi până atunci. Și am început să căutăm sate abandonate! Am aflat pe urmă de un artist care locuiește în Sibiu și are și o casă într-un sat abandonat și e singurul locuitor d-acolo. Nu preciza nicăieri care e satul, dar treptat, treptat am dat peste numele lui și ne-am dat seama că era vorba despre EngelThal, Valea Îngerului în germană. Înainte, în 1850 și ceva se numea EngelThan, care însemna Valea Îngustă, dar locuitorii au schimbat o literă, că poate era mai interesant, mai aproape de suflet. Am mers acolo chiar înainte de Crăciun, am reușit să strângem bani cu ajutorul unei platforme de multifinanțare și oamenii ne-au ajutat, au donat sau ne-au ajutat cu deplasarea sau cu cazarea în acel loc, am reușit să strângem bani pentru aparatură și așa mai departe. Am mers și după revelion, pentru că nu l-am întâlnit pe artistul ăsta și l-am întâlnit abia atunci, am dormit o noapte acolo. O experiență interesantă.

Interviu cu Reptilianul

R.: Ce părere au cei apropiaţi despre ceea ce faci, de la familie, la prieteni şi colegi?
A.I.:
Pot spune că prietenii cei mai apropiați… Cu ei fac lucrurile astea, deci suntem în cârdășie și nu cred că au o părere rea. Familia știe ce fac, nu-mi interzice nimic, nu mi-a interzis niciodată, ți-am mai spus, doar să nu mă murdăresc, să vin întreg acasă. Și la urma urmei, îți asumi anumite riscuri și nu ești copil să nu știu, să calci strâmb și să nu fii atent. Trebuie să fii foarte atent în anumite situații că, dincolo de aventură, de plăcere, de ha-ha-ha sau că mai bei o bere, da, e pericolul de-ați vătăma propria viață sau a celorlalți din jur. În ultimă instanță, chiar poți vătăma un monument istoric prin vandalism și sunt împotriva acestui lucru.

R.: Şi ai avut parte şi de feedback negativ?
A.I.:
Da, probabil există și feedback negativ. Dar n-am luat prea în serios, nu.

R.: Știu că ai făcut liceul în Tonitza. Cum au fost anii tăi de liceu?
A.I.:
Da, liceul în Tonitza. A fost o perioadă, să zic așa, de puțină maturitate amestecată cu puțină nebunie și teribilism. Nu știu cum vine asta, dar m-a ajutat foarte mult. Atunci i-am întâlnit pe cei cu care încă sunt și astăzi prieten și am păstrat relațiile.Și asta m-a surprins și pe mine plăcut, și mă surprinde de fiecare dată: longevitatea unei prietenii.

R.: Te-a ajutat în vreun fel liceul în ceea ce faci acum?
A.I.:
Nu știu dacă direct. Nu, nu cred că direct, ci doar prin oameni. Ei, cei din Tonitza, implicit și eu, eram mai liberi. Ideea aia de boemie, de artist, nu neapărat că ai fi artist, dar ideea în sine îți dădea un alt aer și căutai altceva, nu doar locurile clasice, unde puteai să te plimbi, ci dorința de a căuta altceva, unde să fii singur sau să descoperi tu anumite lucruri.

R.: Ai vreo întâmplare plăcută de pe atunci?
A.I.:
Da! Ne suiam în corpul vechi al liceului, în Berthelot, și acolo mi se pare că cineva chiar a și făcut foc într-o noapte. Sau, nu știu, din ce am auzit. Acolo, în Berthelot, erau aventurile cele mai faine, în corpul vechi. Erau tot felul de legende în locul ăla, puțuri săpate de scoțieni (n.r. – râde). Studenții din Scoția care au venit la noi, în București, și au făcut schimb de experiențe cu noi sau măicuțe care s-au sinucis în liceu (n.r. – râde).

R.: Ce greutăți ai întâmpinat ca licean?
A.I.:
A trecut foarte, foarte mult timp sau, cel puțin, așa mi se pare mie. Bacul, da (n.r. – râde). Cred că nici măcar bacul că, dacă stau bine și mă gândesc, mi-am învățat în ultimile două, trei săptămâni pentru fiecare materie. Eram puțin cam destresat și abia la final m-am stresat.
Cel mai frumos an a fost clasa a XI-a, după ce m-am acomodat 100% cu colegii, cu ambientul. Am schimbat câteva clase, că ne mutau: unii erau la matematică, alții nu eram la matematică, alții făceam desen ambiental, alții la alte feluri de arte și apoi, în clasa a XII-a, într-adevăr, a venit stresul cu bacul și cred că, da, asta a fost cea mai mare greutate.

R.: Ai modele sau persoane care să te inspire în ceea ce faci?
A.I.:
Nu, nu am niciun model. Sunt alții în afară, dar mă uit doar la tehnica fotografică pe care au dezvoltat-o sau, la fel, au furat-o de la alții.

R.: Mai cochetezi și cu alte domenii?
A.I.:
Cu jurnalismul, asta se leagă cumva. Sunt la Facultatea de Jurnalism și urmează să-mi dau licența, un alt hop, iar pe viitor vreau să fac imagine: fotografie documentară sau filme documentare.

R.: Păstrezi activitatea asta – explorările urbane – doar ca pe o pasiune, un hobby, sau plănuiești s-o dezvolți mai departe?
A.I.:
O să păstrez, nu în linii mari, ideea de explorare urbană, ci ca un start pentru instinctul ăsta de a descoperi și de a căuta.

R.:Descrie ceea ce faci în trei cuvinte!
A.I.:
Redescoperire, distracție și documentare.

R.: Dacă ai posibilitatea, vei alege să duci conceptul de explorare urbană și în afara României?
A.I.:
Da, da. Chiar mă gândeam și am în plan pentru anul viitor să plec în afară și să caut nu numai locuri, ci chiar și oameni.

R.: Ai vreun loc în minte?
A.I.:
Da, și sunt foarte cunoscute: tunelurile de sub Paris, catacombele. Acolo aș vrea, ca un punct de început.

R.: Ce se găsește pe agenda ta în ceea ce privește planurile de viitor?
A.I.:
Trebuie, mai întâi să-mi dau licența. Aș vrea și n-aș vrea să fac masterul, anul ăsta sau următorul, o să văd. Vreau să studiez mai mult migrarea sașilor din Transilvania și comunitățile lor. Și în afara României, să încep să colaborez cu un fost profesor de geografie din Tonitza, care are o agenție de turism și am putea îmbina ideile astea.

Leave a Comment