Interviu cu asociatia Komunitas

Asociaţia Komunitas este o organizaţie non-profit, din care fac parte tineri cercetători în domeniul ştiinţelor sociale, tineri care, de-a lungul anilor, au ajutat la înflorirea antropologiei şi sociologiei, tineri care sunt interesaţi de lumea în care trăim şi care cu adevărat dau o mână de ajutor pentru îmbunătăţirea mediului în care ne ducem, zilnic, la bun sfârşit problemele. Unul din membrii fondatori ai asociaţiei, Miruna Maria Tîrcă, a acceptat să ne împărtăşească detaliat toţi anii de muncă petrecuţi alături de ceilalţi colegi ai ei.

R.: Care a fost momentul în care aţi decis să înfiinţaţi Ascociaţia Komunitas şi aţi pornit la drum având acelaşi scop ca şi acum?
Miruna Maria Tîrcă: Asociaţia s-a înfiinţat în 2006; eram tineri absolvenţi de sociologie şi antropologie, ne doream să facem lucruri care să ne dea un sens, să clădim ceva prin forţele proprii; ne doream mai ales să ne simţim liberi de constrângerile de care ne lovisem în facultate sau la master, să explorăm noi concepte ale ştiinţelor sociale. Mie, unii dintre profesorii de la Masterul de antropologie şi dezvoltare comunitară, mi-au spus că dacă vreau să fac carieră în lumea academică, trebuie să învăţ să mă supun regulilor acesteia; printre reguli se numără, de exemplu, şi cedarea drepturilor de autor asupra unor lucrări pe care le scriam. Nu mi-a convenit deloc această abordare, aşa că am înfiinţat asociaţia împreună cu încă trei colegi, pentru a ne putea pune ideile în practică, fără să dăm socoteală nimănui; voiam să ne direcţionăm energiile către comunitate şi către nevoile altor oameni, aflaţi poate în situaţii mai dificile decât noi.

Asociaţia a avut la bază conceptul de „ştiinţe sociale aplicate“. Cu alte cuvinte, urmăream să derulăm proiecte sociale şi educaţionale care să aibă legătură mai ales cu lumea reală şi nevoile acesteia, mai degrabă decât cu mediul academic.

R.: De ce aţi ales să luptaţi şi pentru mediu? V-aţi gândit vreodată să schimbaţi viziunea şi să vă axaţi, să zicem, pe lupta împotriva violenţei, a drogurilor sau alcoolului?
M.M.T.: Nu aş spune că „ne luptăm“ pentru mediu, ci că promovăm nişte principii alternative, care se raportează la mediu ca la o resursă valoroasă, care trebuie regenerată sau conservată mai degrabă decât consumată, ceea ce presupune anumite schimbări în stilul de viaţă cu care ne-am obişnuit. Acum depinde şi la ce fel de mediu te referi; toate proiectele noastre de până acum s-au desfăşurat în mediul urban: nu am plantat copaci, dar am derulat programe de dezvoltare comunitară, în care ne-am axat şi pe folosirea responsabilă a spaţiilor verzi.

Partea cu schimbatul viziunii e ceva care se întâmplă de la sine. Nu prea poţi să programezi aşa ceva; nu prea e stilul nostru să facem un fel de „hei rup“ şi, gata, s-a schimbat viziunea! La noi, lucrurile au avut un ritm al lor, s-au întâmplat pe rând, s-au înlănţuit sau au decurs unul din altul. Până la urmă, orice ONG descoperă pe parcurs noi domenii sau direcţii de abordare, şi asta înseamnă evoluţie într-o asociaţie. În plus, în Komunitas întotdeauna s-au experimentat diverse metode educaţionale, aşadar niciodată nu am stat prea mult în loc folosind aceleaşi idei.

Nu ştiu dacă ne-am axa pe „lupta împotriva drogurilor şi alcoolului“. Până la urmă lucrurile astea ţin de decizia şi alegerea fiecăruia. Dar lupta împotriva violenţei se regăseşte intrinsec în orice iniţiativă a noastră. Din nou, depinde ce înţelegi prin „violenţă“. Eu înţeleg multe lucruri: violenţa înseamnă şi atitudinile rasiste, şi modul în care un buldozer dărâmă ilegal o clădire de patrimoniu, în toiul nopţii (fapte la ordinea zilei în Bucureşti), şi utilizarea excesivă a maşinilor, şi o autostradă construită în mijlocul oraşului, şi faptul că există mii de oameni fără adăpost pe străzi – o problemă despre care nu se discută deloc şi o realitate asupra căreia nu s-a intervenit în nici un fel prin măsuri sociale. Şi sărăcia sau lipsa de posibilităţi a unor oameni reprezintă tot o formă de violenţă. Sau modul în care Jandarmeria tratează tinerii care s-au decis să militeze pentru schimbare socială. Sau corporaţiile care pentru profit nu mai ţin cont de nimic, distrug mediul şi vieţile oamenilor. Şi tot aşa.

R.: Când aţi decis că aveţi nevoie şi de „alte mâini“ şi aţi apelat la ajutorul liceenilor? (din liceele Coşbuc, Şincai, Neculce, Eminescu.)
M.M.T.: Chiar de la înfiinţare, în 2007, proiectele noastre s-au axat pe dimensiunea educaţională şi s-au derulat în şcoli şi licee din Bucureşti. Nici unul dintre noi nu avea studii de pedagogie, şi totuşi am derulat peste 15 programe de educaţie non-formală; asta pentru că am descoperit cu surprindere că interacţiunea cu liceenii şi cu elevii din gimnaziu ne face plăcere, că avem ce să le povestim şi ce să îi învăţăm. De-a lungul timpului, am dezvoltat două metode principale de educaţie: educaţie prin mijloace multimedia (proiecţii de filme; coordonarea şi sprijinirea liceenilor în realizarea de materiale video) şi educaţie urbană (o combinaţie de elemente din mai multe domenii: antropologie urbană, urbanism, arhitectură şi activism civic).

R.: Ce impact credeţi că au avut acţiunile şi munca pe care aţi depus-o în toţi aceşti ani asupra liceenilor şi a bucureştenilor, în general?
M.M.T.: Asta ar trebui să auzim chiar de la nişte liceeni sau copii care au fost implicaţi în proiectele noastre. Eu zic că am contribuit cu ceva la modelarea unor mentalităţi şi viziuni, la influenţarea unor alegeri. Sunt, de exemplu, elevi care au decis să urmeze facultăţi umaniste (antropologie, asistenţă socială, psihologie) în urma contactului cu noi.

În orice caz, avem înainte alţi ani de muncă, care sper să fie mai bine organizată şi mai strategică.
Şi noi, la rândul nostru, ne-am format în toţi aceşti ani, ne-am conturat o viziune socială, am căpătat experienţă de lucru şi de management al proiectelor. Am pornit-o de la zero, nu ştiam nimic, iar experienţa s-a clădit în timp.

R.: Ştiu că aţi ajutat foarte mult elevii din Şcoala Generală nr. 136. De ce v-aţi îndreptat atenţia doar asupra lor?
M.M.T.: Nu ne-am îndreptat atenţia doar asupra lor, dar e adevărat că am lucrat mulţi ani în această şcoală. De ce? Păi, unu la mână, în momentul în care am intrat noi în Şcoala 136 (în 2007), nu prea se înghesuiau alte ONG-uri să lucreze pe acolo. Şcoala este situată în cartierul Ferentari, zonă problematică a Bucureştiului. Apoi, erau multe probleme în această şcoală: absenteism ridicat, elevi cu o situaţie materială şi familială foarte proastă, haos general în şcoală (conflicte, agresivitate, ore predate aiurea etc). În paralel, noi făceam şi cercetari socio-antropologice în Ferentari, interacţionând cu mulţi cetăţeni şi înţelegând mai bine problemele lor. Am înţeles şi puterea stigmatului social, care generează zeci de prejudecăţi: Ferentari este un cartier stigmatizat social, de care toată lumea se fereşte; în realitate, cartierul nu este atât de periculos sau murdar.

Revenind la Şcoala 136: când am văzut că elevii de aici nu beneficiază de o educaţie de calitate şi când am priceput că trebuie să plasăm comportamentul lor într-un context mai larg, caracterizat de lipsuri şi probleme în familie, atunci am decis să ne investim timpul şi energiile în această şcoală, ajutându-i pe copii să capete mai multă stimă de sine, încredere şi chiar rezultate mai bune la şcoală. Am lucrat aici timp de 4 ani, derulând programe de educaţie non-formală şi dezvoltare personală.

Din păcate, la un moment dat a venit în şcoală un ONG mult mai mare şi mai puternic, care a iniţiat programe educaţionale cumva similare cu ale noastre. Şi ideea este că nu am mai avut loc, cumva, şi a trebuit să ne retragem. Dar păstrez în minte şi în suflet toţi anii aceia petrecuţi la şcoala din Ferentari. Am avut multe de învăţat şi noi de la copii, nu doar ei de la noi…

R.: Pregătirea ta te-a ajutat în munca pe care a depus-o în asociaţie?
M.M.T.: Absolut. Am terminat Facultatea de Litere – asta m-a ajutat enorm la scrierea proiectelor pentru accesare de fonduri, scrierea rapoartelor către finanţatori, scrierea comunicatelor de presă etc. Apoi m-am axat pe antropologie şi am terminat un master în acest domeniu la SNSPA. „Privirea“ antropologică asupra lumii m-a ajutat să înţeleg mai bine problemele şi nevoile oamenilor, să schiţez soluţii pentru acestea, să analizez felul în care se leagă între ele diverse mecanisme sociale, culturale şi economice. Pe parcurs, mi-am dezvoltat şi abilităţi pedagogice, prin interacţiunea cu zeci de copii şi liceeni. Am avut multe de învăţat din această interacţiune şi, într-un fel, m-am cam transformat din antropolog în educator (alternativ) 🙂 – dar de fapt cele două se completează foarte bine una pe alta.

R.: Ştiu că aţi încercat să creaţi noi spaţii de interacţiune socială. Unde se pot găsi aceste spaţii şi cine v-a ajutat să le „modelaţi“?
M.M.T.: Spaţiile de interacţiune socială le-am creat mai ales prin intermediul unor evenimente alternative organizate în aer liber; am avut un cinematograf mobil care a circulat în 8 judeţe din ţară, în timpul căruia am organizat zeci de evenimente outdoor. am avut evenimente urbane (muzică, teatru, proiecţii de filme, jocuri etc), organizate ori în parcurile bucureştene, ori în diverse spaţii dezafectate.

Toată ideea acestor evenimente este să aduci laolaltă oameni care provin din medii sociale şi culturale diferite, stimulând astfel o anumită interacţiune între ei, care în mod normal nu ar avea loc.

Bineînţeles, avem în cap şi ideea creării unui spaţiu fizic, un fel de centru socio-cultural cu acces gratuit pentru tineri. Dar asta nu e chiar aşa uşor de realizat, necesită fonduri mai mari, pe care deocamdată nu am reuşit să le accesăm.

R.: Cum credeţi că veţi capta atenţia liceenilor pentru a susţine ideea de „responsabilitate pentru mediu“? Adică, sunt atât de multe organizaţii care susţin mediul şi nu prea au atras tinerii. Voi cum reuşiţi să o faceţi?
M.M.T.: Cum ziceam, „lupta pentru mediu“ nu e chiar obiectul principal de activitate al asociaţiei noastre. Noi suntem axaţi pe cercetare socio-antropologică, realizare de materiale vizuale (video/ fotografii) şi educaţie non-formală adresată liceenilor şi copiilor. Desigur, există şi componente legate de protecţia mediului în anumite proiecte educaţionale ale noastre.

În orice caz, iniţiativele pe care intenţionăm să le derulăm în viitor şi care vor fi legate de mediu sunt axate pe idei precum construcţii ecologice, obiecte de arta urbană (realizate din materiale reciclabile) sau intervenţii urbane care au ca scop îmbunătăţirea unor spaţii publice din Bucureşti şi, de ce nu, din alte oraşe ale ţării.

Mai avem în plan un proiect adresat copiilor dintr-o şcoală în Bucureşti, şi anume realizarea unui dom ecologic (n.r. – un fel de căsuţă realizată din lemn şi saci umpluţi cu pământ) în care să desfăşurăm apoi mini-ateliere de educaţie ecologică. Iarăşi, pentru mine educaţia ecologică are înţelesuri largi. De exemplu, nu le-aş vorbi tinerilor numai despre necesitatea de a colecta gunoaiele separat sau despre plantările de copaci. Le-aş vorbi mai ales despre ce înseamnă un stil de viaţă sustenabil, despre agricultura organică, despre surse regenerabile de energie, despre locuire alternativă, despre grădinărit şi felul în care ne putem procura hrană sănătoasă, despre plante medicinale şi medicină alternativă, despre permacultură şi alte lucruri de genul acesta.

R.: Ce proiecte mai puneţi la cale acum şi cum ar putea tinerii să se implice?
M.M.T.: Momentan suntem într-o perioadă de restructurare: ne refacem site-ul (care nu arată prea bine în prezent şi nu este updatat). Ne căutam un sediu nou, căutăm o echipă nouă – pentru că vechii membri Komunitas fie s-au retras din asociaţie, fie s-au reprofilat pe alte domenii, fie au emigrat în alte ţări. Aşadar, ar fi minunat ca tinerii să vrea să se implice şi să ne rămână alături o perioadă de timp, iniţial ca voluntari.

Vom demara un proiect de educaţie urbană în două şcoli din cartierul Tei.
Tot în Tei, dar şi în cartierele Dristor (în special în zona parcului IOR) şi Tineretului intenţionăm să organizăm evenimente culturale în aer liber, începând cu luna mai 2013.

Avem în plan să iniţiem noi proiecte de educaţie urbană pentru liceeni, care vor fi bazate pe metode cool, cum ar fi de pildă traseele şi plimbările urbane în diverse zone, în care vom explica apariţia şi evoluţia oraşului, sau intervenţii urbane propuse şi realizate de liceeni, sau investigarea unor spaţii publice din Bucureşti (mici analize antropologice).

Acum chiar nu ştiu în ce licee vom lucra, asta depinde şi de propunerile pe care le vom primi.

În plus, intenţionăm să ne orientăm atenţia şi către copiii aflaţi în centrele de plasament, nişte spaţii problematice, care nu asigură o dezvoltare personală adecvată tinerilor. Este mare nevoie de proiecte în aceste centre de plasament (orfelinate).

Aşa că, dacă liceenii doresc să se alature voluntar unor iniţiative Komunitas ne pot scrie pe adresa voluntar.komunitas@yahoo.com.

R.: Aţi menţionat de nişte evenimente numite „Cinema mobil“. În ce constau?
M.M.T.: Cinematograful Mobil a fost primul nostru proiect – s-a desfăşurat în 2007. A fost un proiect super, care ne-a inspirat şi activităţile următoare. Am mers cu totul în 8 judeţe din ţară, călătorind cu două dubiţe încărcate cu sistem de sunet, ecran de proiecţie şi panouri solare. Ideea proiectului a aparţinut unor prieteni din Marea Britanie, care la vremea aceea se numeau Projector Tank. Ei au decis să facă această călătorie în România şi să deruleze proiectul în parteneriat cu noi. Ne-am împărţit în două echipe – unii mergeau într-o parte, în anumite oraşe şi sate, ceilalţi în alte localităţi. Bineînţeles, au existat şi evenimente la care am participat cu toţii. A durat cu totul aproape 5 luni. Am organizat proiecţii de filme şi petreceri în aer liber în cele mai diverse locuri: sate, dintre care unele foarte sărace şi izolate, oraşe, şcoli şi licee, spaţii dezafectate, pub-uri şi alte spaţii frecventate de tineri. Aşa a început şi epopeea noastră în şcoli şi licee, prin intermediul proiecţiilor de filme organizate în cadrul Cinematografului Mobil. Cel mai adesea puneam filme cu tematici sociale, documentare, animaţii. Unul dintre cele mai frumoase spaţii dezafectate în care am făcut proiecţii este chiar un fost cinema – Cinema Capitol, situat în centrul oraşului, pe Bd. Elisabeta, însoţit de o fostă grădină de vară. Noi am vrut să tragem un semnal de alarmă asupra felului în care se degradează clădirile vechi din Bucureşti, dar şi să indicăm modalităţi alternative de repunere a lor în circuitul urban.

De atunci nu am mai organizat vreun proiect de tip Cinema Mobil; întotdeauna ne-am dorit să repetăm această experienţă minunată, dar au venit din urmă alte idei, iniţiative şi proiecte. Am început munca în şcoli şi licee, plus munca de administraţie şi susţinere a asociaţiei, şi nu prea am mai avut timp de altele.

Dar, cine ştie, dacă vor apărea nişte voluntari entuziaşti, poate ne mobilizăm şi organizăm ediţia a doua a Cinematografului Mobil! Iată şi un link cu un mic filmuleţ despre CM:

[youtube]fVGNeTw[/youtube]

R.: Ce mesaj aveţi pentru liceenii care ar fi interesaţi să ajungă şi ei membri în asociaţie şi nu să activeze numai ca simpli colaboratori?
M.M.T.: Aş zice aşa: un ONG reprezintă un loc foarte bun în care te poţi forma, în care ai multe de învăţat, în care te dezvolţi şi te înţelegi mai bine; îţi descoperi şi îţi exersezi abilităţile. Însă, îţi trebuie multă răbdare, pentru că vorbim de un parcurs întreg. Nu poţi sări, aşa, dintr-o dată la o funcţie de coordonator sau asistent de proiect, dacă nu ai trecut prin anumite experienţe, dacă nu te-ai dezvoltat şi nu ai acumulat nişte experienţe.

Din păcate, destui liceeni sunt nerăbdători: vin, participă de câteva ori la proiect şi apoi solicită adeverinţa de participare. Poate că unii văd într-o hârtie ceva mai important decât tot procesul de formare, însă lucrurile nu stau chiar aşa. Dacă ai răbdare să te implici pe termen lung, atunci începe un proces profund de dezvoltare personală, care îţi deschide diverse porţi de activitate.

Traseul ideal îl văd cam aşa: vii, iei contact, eşti voluntar pentru o perioadă (câteva luni, un an etc), înveţi să scrii un proiect, să atragi o finanţare, să gestionezi o activitate, să comunici un proiect, să relaţionezi cu oameni în diverse situaţii. Apoi primeşti o funcţie în care poţi lua tu decizii şi, practic, devii membru în asociaţie.

Noi suntem un colectiv foarte mic. Întotdeauna am avut foarte mult de muncă, mai ales cu chestiuni de administrare şi gestionare a proiectelor. De aceea, nu am avut aşa mult timp să atragem şi să formăm voluntari; voluntarii trebuie atraşi şi ţinuţi pe lângă tine, trebuie să existe cineva care să se ocupe îndeaproape de ei. Ori noi, fiind un colectiv mic, nu am avut resurse să facem aşa ceva.

Dar, de acum încolo lucrurile se vor mai schimba. Deja au apărut nişte oameni noi în asociaţie, dintre care unii sunt dispuşi să se ocupe şi de atragerea şi implicarea reală a voluntarilor. Aşa că aşteptăm propuneri! 🙂