Interviu cu judoka Alina Dumitru

de Sabrina Canea – Redactor
foto: Bogdan Mihai – Seminarist

Dacă ar fi să-mi aleg trei cuvinte pentru a o descrie pe Alina Dumitru, acestea ar fi ambiție, pasiune și muncă. Judoka, având în palmares numerioase medalii, titluri europene și mult râvnitul aur olimpic și fiind, mai nou, antrenoare, ne spune câte ceva despre misterioasa artă a a judo-ului, dar și despre drumul lung, greu și frumos pe care ea l-a făcut pentru a ajunge în vârf.

R.: Cum v-ați descoperit pasiunea spre judo?

Alina Dumitru: Nu pot să zic că am descoperit-o eu. A venit prima oară un antrenor la școală, eram clasa a cincea, ne-a spus despre judo, ce înseamnă judo, cam ce se face la judo. Am fost curioasă, am fost să văd și așa am ajuns să practic judo. Nu m-a dus nimeni, părinții sau prietenii, doar din ce ne-a povestit antrenorul atunci. Am fost curioasă, am ajuns în sală, mi-a plăcut și așa am rămas.

R.: Considerați că este un talent sau muncă?

A.D.: La mine pot să zic că a fost talentul, care a compensat foarte mult. Asta pot s-o zic și pentru că mi-au spus-o majoritatea prietenilor, judoka și antrenori. Ei simțeau și vedeau mult mai bine decât mine că talentul a făcut mult în realizarea rezultatelor mele. Și eu am ajuns la concluzia asta, pentru că, pot să zic că nu trebuia să muncesc foarte mult ca să pot s-ajung în vârf. Munca a venit și a trebuit să muncesc mult mai mult după, să zic, 26 de ani. Atunci talentul s-a dus puțin și a trebuit mai multă muncă.

R.: Dar pentru o perioadă a reprezentat un atu…

A.D.: Foarte mult! Și cred că pentru orice sportiv talentul reprezintă mult în a obține rezultate frumoase.

R.: Cum ați descrie judo-ul?

A.D.: Resprect, disciplină și un mod de viață.

R.: Cum a fost primul campionat european? Cum v-ați simțit?

A.D.: Primul primul, adică prima competiție din viața mea a fost, normal, la juniori. Prima mea participare a fost în 1998, la Campionatul European de Juniori, chiar acasă, la București. Am reușit să iau doar locul nouă atunci, dar eu eram mai mică decât vârsta la care eu am fost înscrisă și atunci am luat cred că cel mai bun rezultat de la fete. A fost, bine, din ce-mi mai aduc eu aminte, eram micuță, emoții, eram acasă, dar a fost greu. Nu aveam experiență, eram la început de drum. Dar mi-a prins bine, pentru că am văzut că se poate să câștig și cu sportive din alte țări, iar asta mi-a dat mai multă putere, ambiție să merg mai departe.

R.: Dar primul campionat care v-a prins pe podium?

A.D.:   Primul campionat unde am și câștigat a fost Campionatul Mondial de Juniori din 2000. Atunci am reușit să ies campioană mondială. Și ăla a fost, din nou, rezultatul cel mai important la juniori. Atunci am reușit să câștig chiar accidentată, cu un deget rupt, în finală. De fapt îl rupsesem în semi-finale și am reușit să duc meciul până la capăt, dar în finală deja era degetul dublu (n.r. – râde). A fost frumos, a fost frumos pentru că nu m-am așteptat să ies campioană mondială, am avut niște meciuri foarte grele cu sportive bune și, mai mult de atât, am fost prima care a reușit să iasă campioană mondială la juniori. Se mai luase o medalie de bronz, iar pentru mine fericirea a fost mult mai mare. Atunci am reușit să-mi păstrez și un câine pe care îl luasem și nu erau de acord ai mei să-l țină. Mi-au zis că doar dacă vin cu medalie de la campionatul mondial, deci fericirea a fost mult mai mare (n.r. – râde). Am reușit să ies cea mai bună de acolo și am reușit să-mi păstrez și cățelușa, care mi-era foarte dragă, dar din păcate nu o mai am acum. Am altele, dar mi-a adus multe medalii cățelușa aceea.

/>

R.: Faptul că aveați degetul rupt v-a descurajat în vreun fel?

A.D.: Nu m-a descurajat, nu. Mă durea pe mine, era normal că durerea o aveam. Dar nu m-am lăsat bătută, nu mi-a stat nimic în cale să nu merg mai departe, să ies campioană. Am câștigat-o foarte greu, într-adevăr (n.r. – medalia), dar nu mai conta cum am câștigat-o. Conta doar că am reușit să bat și în finală așa cum eram, accidentată.

R.: Cum v-ați simțit pe podium?     

A.D.: Pe podium n-ai cum să te simți altfel decât bine! Simți că munca ta a fost făcută cu rost, c-ai reușit să devii cea mai bună și-n momentele alea te bucuri. Nu știi ce să faci: să râzi, să plângi… zâmbești tot timpul! Sunt niște emoții și sentimente greu de descris. Cei care s-au urcat pe podium, cei care au câștigat știu cel mai bine.

R.: V-a fost vreo clipă teamă de eșec?

A.D.: Era normal să se întâmple și asta. Dar trebuie, în primul rând să știm să pierdem. Dacă nu știm să pierdem, nu vom ști să devenim mari campioni. E evident să-ți fie teamă, să te gândești că „mama, am devenit acum cea mai bună, dacă mă duc în turneu și nu mai reușesc să mă clasez pe o poziție bună, ce se întâmplă?“ Îți pui tot timpul întrebări și te gândești și la eșec. Dar trebuie să știi să treci peste. Au fost momente și la mine când am avut nevoie să reușesc să trec peste clipele astea, a fost chiar la Jocurile Olimpice când am pierdut medalia de bronz în ultimile cinci secunde. Pentru mine, am avut cele cinci secunde în cap vreun an de zile, până am reușit să devin din nou campioană europeană, ca să-mi intre-n cap că se poate în continuare. Dar n-ai cum, e evident că o să intervină la un moment dat și un eșec, că nu suntem roboți. Nu putem câștiga tot timpul. Important este să știi să treci peste.

R.: Practic, e mai greu să te menții în a fi cel mai bun decât să ajungi să devii cel mai bun?

A.D: Asta da, o spune toată lumea, că de ajuns în vârf, ajungi ușor, dar e mai greu să te menții. Și asta e adevărat, dar eu zic că din moment ce ai ajuns sus, n-ai ajuns degeaba, ai ajuns pentru că ești bun și se poate să te menții. Poate nu la același nivel, să câștigi mereu cea mai bună medalie, dar să fii în primii trei poți fi. Eu zic că ești tot în vârf, tot în clasament. Da, dar așa este, să te menții e mai greu, pentru că mai ai perioade când, poate, nu te simți bine și pierzi, și urmează momentul când ești sus, iar apoi pierzi. Iar sus, iar jos. Aia înseamnă că nu te menții, că ai și urcușuri și coborâșuri. Și eu am avut cinci ani când m-am menținut, am reușit să devin de cinci ori la rând campioană europeană, iar într-un an am reușit să iau doar bronzul. N-am plecat de pe podium de tot, am coborât doar două trepte mai jos. După care am reușit să mai câștig trei medalii de aur consecutiv. Asta la europene, că la mondiale n-am reușit să ies campioană mondială, am obținut trei medalii de bronz, ceea ce iar e foarte bine pentru că am medalie. De Olimpiadă nu mai zic. Olimpiada este ceea ce-și dorește orice sportiv. Să ajungă să participe e important, iar dacă mai câștigi și o medalie e visul suprem. Dar suntem oameni și e normal să mai și avem zile nu foarte bune și să pierdem.

R.: Dar Olimpiada? Te-a solicitat mai mult?

A.D.: Olimpiada pentru orice sportiv înseamnă competiția supremă. Acolo trebuie să te califici ca să poți participa, iar dacă te-ai calificat îți dorești să iei și o medalie. Pot să zic ca e importantă deoarece se desfășoară din patru în patru ani. Nu știi dacă mai ai posibilitatea să mai ajungi la următoarea Olimpiadă, pentru că un sportiv poate să întâmpine multe probleme. Important este să știi cum să-ți controlezi emoțiile și, mai ales, să le elimini atunci când ești în competiție. Asta e foarte important, pentru că, într-adevăr, acolo emoțiile sunt mult mai mari, presiunea pusă pe tine este mult mai mare poate pentru că, având rezultate în spate, așteptările sunt mult mai mari. Tu simți asta mai ales când vin alții și-ți spun că trebuie să iei medalie și că poți să iei medalie, atunci te încarci și tu mult mai tare. Dar, așa cum am zis, emoțiile trebuie să fie constructive. Îți fac și bine, căci dacă nu ai emoțiile nu-ți vine adrenalina aia în timpul competiției. Dar trebuie să ți se ducă, să nu le mai simți. Să rămână doar adrenalina de care ai nevoie ca să-ți iasă tehnicile.

R.: Spuneați într-un alt interviu că, pentru „argintul“ de la Londra, ați muncit mai mult decât pentru „aurul“ de la Beijing.

A.D.: Da. Bine, și pentru Beijing am muncit foarte mult, dar, așa cum am zis, după o vârsta deja trebuia mai multă muncă, nu mai făcea talentul totul (n.r. – râde). Acum compensa mai mult munca decât talentul. Și am simțit asta, că îmi trebuia mai multă muncă, simțeam că nu-mi mai intru atât de repede în formă și da, pot să zic că am muncit mult mai mult pentru Londra, cu toate că am simțit asta și pentru că am avut unele accidentări care nu mă lăsau să mă antrenez așa cum trebuie și făceam altceva ca să pot să nu stau pe loc. Probabil d-asta am simțit că munca a fost mult mai mare decât la Beijing.

R.:Care medalie din cariera dumneavoastră a fost cel mai greu de câştigat?

A.D.: Greu… Greu a fost și la Beijing, greu a fost și la Londra. La Beijing pot să zic că am întâlnit în semi-finale o sportivă foarte valoroasă, cu care nu mă așteptam să înving, o sportivă care nu mai fusese învinsă de doisprezece ani. Ultima oară când a fost învinsă, a fost învinsă tot de o asiatică. Și de fiecare dată când m-am întânit cu ea, ea mă învinsese. N-am reușit niciodată să câștig în fața ei. A fost un meci dificil pentru mine. La fel ca și la Londra, am avut două meciuri grele, unde oricând putea învinge cealaltă. A fost la fel de greu și la Beijing și la Londra. Poate am fost eu puțin mai pregătită sau puțin cu moralul mai ridicat la Beijing. Dar la fel de greu, nu pot să compar.

R.: Cât de mult costă psihic o medalie?

A.D.: Da, din punct de vedere psihic, la Londra a fost puțin mai epuizant pentru mine. Eram campioană olimpică. Lumea deja avea mult mai multe așteptări decât la Beijing. La Beijing nimeni nu se aștepta să ies campioană olimpică, poate nici măcar să iau medalie, pe când acum, la Londra, fiind campioană olimpică, toată lumea avea așteptări din partea mea, inclusiv eu. Știam că după Londra mă retrag și atunci am simțit un pic presiunea pusă pe mine, și emoțiile au fost mult mai mari ca la Beijing. Și-atunci abia am reușit să le stăpânesc! Mi-aduc aminte că-n primul meci nu reușeam să scap de ele, aveam multe emoții. Nu eram pregătită psihic, dar până la urmă a făcut cubaneza o greșeală și așa am reușit să câștig și să mă mobilizez pentru următoarele meciuri. Primul meci a fost foarte dificil, pentru că, așa cum am zis, dacă nu știi să-ți elimini emoțiile, ajungi să pierzi din cauza asta. În momentul ăla îmi simțeam emoțiile foarte puternic și nu reușeam să le dau la o parte. Poate și din cauză că am avut familia aproape: prietenul, prietenii, antrenorii, îi auzeam cum strigau la mine și poate și asta a fost una din cauze. Poate nu am reușit să le elimin, pentru că îi auzeam cum strigau și cum  erau alături de mine și nu voiam să-i dezamăgesc. Contează mult și norocul, mai ales dacă picul ăla vine când trebuie.

R.: Vorbiți mult despre cât vă afectează psihicul. Totuşi, în ultimii ani v-ați întâlnit foarte des cu accidentările…

A.D.: Da (n.r. – râde). Am avut, am avut: picior, mână, în finală mă lovisem și la cervicală și mă speriasem puțin, intrasem în panică, nu mă mai puteam concentra. Dar și cu accidentările, în momentul în care ești pe saltea trebuie să uiți. Când sunt accidentări care nu te mai lasă să participi, da, atunci chiar n-ai ce să faci. Eu am avut unele accidentări destul de urâte și grele, dar îmi permiteam să-mi mușc buză ca să pot trece mai departe. Nu m-am lăsat bătută chiar dacă ele mă dureau. Nu avem cum să le evit. Au fost și accidentări mai vechi, accidentări care, din cauza efortului, n-au mai rezistat, se întâmplă.

R.: Ce înseamnă o accidentare în pragul unui concurs european sau, mai mult, mondial?

A.D.: Înseamnă foarte mult pentru că nu te mai lasă să te pregătești la capacitatea ta maximă și nu te mai poți concentra la fel. Cum am fost eu, am avut fix mana dreaptă, care era foarte importantă pentru mine, mâna cu care eu controlam adversarul, mâna cu care îmi luam priza cel mai rapid. Asta m-a ținut de-o parte, mi-am dat seama că nu mai sunt eu. E greu, e greu. Încerci să aplici altceva, să te concentrezi pe altceva, dar nu mai ești tu, se schimbă ceva la tine. Nu mai poți spune că știi sigur că poți învinge cu tehnica aia. Când schimbi partea, deja nu mai ești atât de hotărâtă și stabilită la ceea ce vrei să faci.

R.: A rămas Ryoko Tani cea mai puternică adversară din cariera dvs.?

A.D.: Da, evident. Nu avea cum să nu rămână ea cea mai puternică, pentru că a fost și este un adversar valoros și cred că o să rămână cel mai valoros sportiv de la categoria mea. A fost campioană mondială de șapte ori. Nu mai fusese învinsă de doisprezece ani până la Beijing. Și e de șapte ori camioană mondială, având în vedere că mondialele se desfășurau până la Beijing din doi în doi ani. Acum se desfășoară în fiecare an. Cred că dacă ar fi fost în fiecare an cred că ar fi fost dublu până acum, dar da, evident că Ryoko Tani a fost cel mai bun, cel mai tare adversar pentru mine. Și mă bucur că am reușit s-o înving atunci când a trebuit. Am mai avut întâniri cu ea până atunci, m-a învins mereu, numai că acum am reușit s-o înving eu cum a trebuit. Și în finale la fel, am întânit o cubaneză cu care mai avusesem doar un sigur meci, iar atunci mă învinsese. Și meciul ăla a fost greu pentru mine, dar pe cubaneză spuneam că o pot învinge oricum. Nu mi-am pus problema că nu voi găsi nicio tehnică, așa cum s-a întâmplat la japoneză, nu reușeam cu nicio tehnică să văd c-aș putea s-o arunc. S-a întâmplat să fie penalizată pentru non-kombat, adică nu-și lua prizele, nu lupta, se retrăgea, iar eu eram mai activă ca ea. Dar s-o trântesc… greu.

R.: V-a învățat sportul, în general, vreo lecție?

A.D.: Da, bineînțeles! Mi-a dat o lecție de viață, mi-a croit un drum în viață! Un drum bun, pe care nu l-aș mai face o dată, ci de zece ori, și l-aș face la fel, aș face același lucru! Am avut multe de învățat din sport și am în continuare din sport, din judo. Pot să zic că sunt fericită și mulțumită cu ce am realizat și cu ce mi-a adus sportul până acum.

R.: Povesteste-ne despre liceanca Alina. Cum a fost viața ta de liceu?

A.D.: Viața de liceu pot să zic că pentru mine a însemnat mai mult plecări, pentru că aveam multe competiții și mergeam. Majoritatea eram sportivi, am nimerit într-o clasă de fotbaliști. Eram da, singura fată la un moment dat din clasă, după care au mai venit fete la lot și s-au nimerit să fie cu mine ăn clasă. Liceul l-am făcut la Cluj. Nu am prea multe de zis despre viața de liceu, căci mai mult știu viața de sportivă. Dimineața școală, iar după-amiaza antrenament, atât. Nu aveam timp, nu aveam timp să merg cu cei din liceu sau să facem ceva.

R.: Dar faptul că v-ați dedicat foarte mult sportului, a constituit un impediment în evoluția de la școală?

A.D.: Nu, asta zic. Școală făceam, aveam dimineața ore, iar după-amiaza antrenamente, numai că atât. Mergeam la ore, ne făceam treaba, ne ascultau profesorii și atât. Nu mergeam în excursii sau ieșeam din oraș, nu. Doar țin minte că la sfârșit de an am făcut banchetul împreună.

R.: Ce greutăți ai întâmpinat ca liceancă?

A.D.: Pai profesorii ne înțelegeau, nu erau atât de stricți cu noi. Bine, în liceu eram și foarte mulți sportivi și era normal să nu aibă prea multe pretenții din partea noastră, dar nici să nu știm nimic. Nu se punea problema să nu știm ce ne dădeau de învățat. Dacă nu aveam altceva de făcut, pentru că după antrenamente trebuia să venim în cameră, nu erai lăsat să pleci prea departe, ca să nu se întâmple ceva cu tine, stateam și învățam. N-au fost probleme, atunci când trebuia să-nvățam, învățam!

Antrenorii… Dacă existau probleme la școală, atunci ei ne lăsau să mergem mai mult la școală decât la antrenamente. Ne-au și spus, nu doreau să se întâmple să rămânem corigenți sau, mai mult de atât, repetenți. Nu s-a întâmplat. Antrenorii mergeau la școală, se interesau dacă aveam note O.K., dacă chiuleam. Și dacă chiuleam, că se mai întâmpla, eram pedepsiți. După trebuia să mergem la școală să recuperăm. E cel mai important. Și eu le spun acum copiilor mei să nu lase cumva școala la o parte. Mai întâi școală și apoi antrenament. Dar nu le poți face pe ambele la fel de bine: ori faci școală ca să ajungi la cel mai înalt nivel, ori faci sport ca să ajungi la cel mai înalt nivel. Nu te poți duce cu amandouă la fel de sus, e greu și nu ai timp.

R.: Cum vă simțiți acum că sunteți antrenoare?

A.D.: Începe să-mi placă, mi-am făcut o grupă frumoasă de copii. Am luat-o de jos și trebuia să-mi aduc aminte cum a fost la mine, numai că eu am început pe la doisprezece ani și am copii și de cinci ani. E o vârstă mică pentru mine, a fost dificil, dar m-am obișnuit, am avut pe cineva lângă mine care m-a ajutat, iar acum sunt sigură și-mi fac treaba foarte bine. Îmi plac mult copiii și merg cu drag la antrenamente. Am așteptări de la ei acum. Eu încerc să le arăt câte ceva din ce am învățat în acești ani și sper că și ei să fure de la mine.

R.: Cum e cu Turneul de Judo pentru Copii „Alina Dumitru“ de weekendul acesta?

A.D.: Da, weekendul acesta are loc turneul care-mi poartă numele, pentru copii cu vârste cuprinse între șase ani și treispreze ani. E a doua ediție, anul trecut a fost prima, când au fost prezenți aproximativ 415 sportivi cred, un număr destul de mare, zic eu, având în vedere că a fost anunțat concursul cu vreo două luni înainte, iar anul acesta am înțeles că sunt peste 600-800, nu știu exact numărul pentru că se mai fac încă înscrieri. Asta mă bucură pentru că îi văd pe copii că își doresc să vină la turneu. Și ceea ce facem noi, ceea ce face F.T.M.B.-ul, Clubul „Steaua“ și împreună cu mine, vrem să facem un turneu care să nu perceapă taxă de înscriere și, mai mult, copiii să primească niște premii și să vină cu drag la competiții. Să fie ambițioși, să poată să meargă mai departe și, de ce nu, să poată ajunge mari campioni. Asta vrem să facem noi, să le arătăm că prin sport își pot crea o cale bună, unde poți tu singur să fii indepentent.

R.: Privind în urmă, care credeți că este cea mai mare realizare a dumneavoastră?

A.D.: Evident, este medalia câștigată la Beijing și restul. Toate rezultatele obținute sunt obținute prin muncă, sacrificii multe din toate punctele de vedere, cum am zis, accidentări, și trebuie să știi să treci peste ele. Pleci de acasă de mic, trebuie să-ți lași părinții, copilăria, orice ca să poți să obții rezultate, iar pentru mine orice rezultat este important. Cel mai bun rămâne ce de la Beijing. Aurul olimpic nu poate fi comparat cu nimic.

R.: Regretați ceva anume?

A.D.: Nu. Am avut eu un mic regret, cel că nu am reușit să câștig titlul mondial, dar am reușit, în schimb, să iau două medalii la jocurile olimpice. Zic eu că asta este mai important decât titlul mondial.

R.: Până acum am vorbit despre carieră. Mai aveți timp şi pentru hobby-uri? Mai cochetați și cu alte domenii?

A.D.: Nu prea mai am timp, am crezut c-o să am (n.r. – râde). Timpul meu este numai pentru judo. De altceva chiar nu am timp. Acum că sunt antrenor îmi propun să scot campioni, și pentru asta trebuie să mă dedic numai și numai judo-ului.

R.: V-au susținut cei apropiați?

A.D.: Bineînțeles! Chiar și acum după ce m-am retras, au avut încredere și și-au dorit să nu mă retrag, „că mai puteam“. Niciodată nu mi-au interzis să vin la judo, din contră, au fost alături de mine. Asta m-a bucurat, ca am avut și am niște părinți care mă susțin din toate punctele de vedere, ceea ce nu se întâmplă la toți copiii. Am văzut părinți care obligă copiii să facă sportul preferat lor, dar nu poți să obligi copiii să facă un sport care ți-a plăcut ție, dar n-ai putut tu să-l faci. Lasă copilul să facă ceea ce vrea el, ce simte el. Părinții mei mereu au fost alături de mine și m-au susținut și la bine și la greu.

R.: Cum crezi că va evolua judo-ul în România? Îi dai speranțe?

A.D.: Judo-ul poate să evolueze, asta depinde de cei din Federație, de la Comitetul Olimpic, pentru că de ei depinde sportul în România, nu neapărat judo. Dacă nu sunt susținuți de ei, sportivii nu au cum să ajungă la marile competiții și să câștige. Dar eu zic că suntem și vom rămâne tot acolo sus. Rezultate sunt în continuare. Chiar anul trecut s-au luat rezultate la toate categoriile de vârstă, ceea ce nu s-a mai întâmplat de mult timp. Asta înseamnă că vom avea și în viitor sportivi buni.

R.: Ce se mai găsește pe agenda ta în ceea ce privește planurile de viitor?

A.D.: Anul ăsta urmează să mă căsătoresc. Îmi fac viața de familie acum, îmi doresc un copil, doi… (n.r. – râde). Și, mai departe, bineînțeles să scot campioni.