Teen Press 
foto: arhiva personală
Oana Băluţă şi Ana Maria Cuatu sunt eleve ale C.N. „Spiru Haret“ şi baschetbaliste talentate. Aflate în ultimul an de juniorat, cele două ne povestesc cum şi-au început cariera, care au fost cele mai grele momente, dar şi succesele de care s-au bucurat în urma muncii asidue şi constante.
R.: De la ce vârstă practicaţi acest sport şi cum a început totul?
Oana: Am început la 10 ani să joc cu marii baschetbalişti din şcoala mea; întârziam foarte mult la ore, stăteam după program să jucăm baschet. Un prieten m-a învăţat cum să arunc, regulile şi, mai târziu, a venit chiar învăţătoarea mea cu ideea de a mă duce la baschet, să fac ceva de performanţă. Am fost acolo, mi-a plăcut şi am rămas la ideea asta.
Ana: La mine totul a început într-un mod foarte comic, adică m-am dus la baschet cu o colegă de clasă, care practica de foarte mult timp. Până să vină ea, eram cea mai bună din clasă; însă când a venit, eram praf… Şi ce mi-am zis? „Hai să mă duc şi eu la baschet“ – pentru că era acolo şi un băiat de care îmi plăcea mie, unul pe nume Michel. Am văzut, a început să îmi placă şi până la urmă m-am ţinut de acest sport.
R.: Cât de mult sprijin aţi avut din partea părinţilor?
Ana: Pai… eu, una, l-am avut necondiţionat. Fie că veneam acasă plângând că nu jucam, fie că veneam fericită, ei m-au susţinut.
Oana: Pe mine m-au susţinut de la început şi încă o fac. Tata a venit la toate meciurile mele, e foarte entuziasmat de ceea ce fac şi ai mei chiar au început să se informeze despre baschet, despre reguli.
Ana: Din păcate, ai mei n-au venit niciodată la meciurile mele, decât tata la două din ele – mama niciodată.
R.: Au avut contact cu lumea aceasta, a sportului?
Ana: Tatăl meu a fost sportiv dintotdeauna, iar eu am practicat încă de la 4 ani gimnastică, dansuri, şi în final m-am decis să fac un sport de echipă; iar el a fost foarte încântat de ideea asta. Tata a fost cel care a vrut să mă ţin de sport, mama dorea să mă ţin mai mult de şcoală. Dar am reuşit, în final, să le îmbin pe amândouă.
Oana: Tata a făcut atletism, iar mama a jucat baschet la şcoală, din plăcere; însă mama s-a axat pe facultate.
R.: De ce tocmai baschet? De ce nu oricare alt sport?
Ana: În primul rând pentru că a fost primul cu care am avut contact, fiindcă şcoala în care am învăţat eu avea tradiţie în baschet şi încă este foarte cunoscută în toată România: B.C. 97, iar şcoala este Şc. Generală nr. 97. Am avut ca directoare pe dna Constanţa Săndulache, un profesor care ne-a ajutat foarte mult, împreună cu soţul dânsei, Dan Săndulache. Fiul acestora, Ştefan Săndulache, ne-a fost atât antrenor, cât şi prieten.
Oana: Eu am început la B.N.R. Progresul, acolo am fost un an, după care m-am dus să joc pentru echipa lui Ştefan Săndulache, la „Cerbul“, care este cea mai tare competiţie de baschet, unde, dacă eşti copil, acolo îţi doreşti să ajungi.
R.: Spuneţi-mi, pe unde v-au purtat cantonamentele?
Oana: Începând cu Estonia, Italia, Grecia, Ungaria, Serbia, Bulgaria, Slovenia, Belgia, Cehia. Asta peste hotare. Şi în ţară, aproape peste tot: Oradea, Satu-Mare, Cluj, Botoşani, Iaşi, Craiova, Galaţi, Timişoara, Giurgiu, Constanţa, Braşov, Sf. Gheorghe. Nu ştiu un oraş în care să nu fi fost…
R.: Ce premii aveţi la activ?
Ana: Medalia de aur de la „Cerbul“. Până anul trecut, ne-am menţinut pe podiumul acestei competiţii. Avem două medalii naţionale de argint la Craiova şi la Bucureşti, una de bronz, la Bucureşti şi două de aur, inclusiv cea de la „Cerbul“. Şi, internaţional, avem argintul în Ungaria, la Nagykoros, aurul tot în Ungaria şi bronzul în Praga, Cehia.
R.: Care este cea mai mare provocare pe care aţi întâlnit-o şi cum i-aţi făcut faţă?
Ana: Cea mai mare provocare, din punct de vedere emoţional, a fost momentul în care antrenorul nostru, Ştefan Săndulache, a plecat. Însă, cea mai mare provocare din punct de vedere competiţional a fost acum doi ani, când am reuşit să luăm aurul naţional, într-un meci excepţional, în care am fost conduse la pauză cu unsprezece puncte. Şi se spune că există o barieră de zece puncte, peste care nu poţi să treci, psihic; dar noi am reuşit, şi am învins la zece puncte. Aceea a fost cea mai mare provocare, dar şi cea mai mare satisfacţie.
R.: Cum reuşiţi să împăcaţi şcoala cu sportul? Sunt totuşi solicitante şi cer dedicaţie amândouă.
Ana: E imposibil să îţi laşi pasiunea deoparte. A fost greu pentru noi într-a opta, pentru că aveam Capacitatea, dar am reuşit. E destul de simplu: la şcoală încercăm să participăm la ore, să răspundem cât de bine putem. Vorbesc în numele amândurora, fiindcă suntem colege de clasă. Când avem meciuri îi rugăm pe domnii profesori să ne înţeleagă cu lecţiile, să ne ajute să facem performanţă la şcoală, ca şi la sport, şi ne înţeleg. Aici am avut foarte mare noroc. Deci, de reuşit, reuşim. Însă, din păcate, nu cu aceleaşi rezultate la şcoală ca la baschet, pentru că nu poţi să le faci pe amândouă la fel de bine.
Oana: La un moment dat trebuie să te hotărăşti ce vrei să faci: ori baschet, ori şcoală. De aceea noi ne-am axat mai mult pe baschet. Şi domnii profesori au înţeles acest lucru.
Ana: Ba chiar unii profesori, printre care şi dna Missbach, o profesoară excepţională, ne-au întrebat – într-un mod încurajator – ce căutăm la ore, în loc să mergem să jucăm baschet, să câştigăm. Şi chiar ne sprijineau foarte mult: să mergem să facem ceea ce ne dorim.
R.: Ce alte pasiuni aveţi, în afară de sport?
Oana: Pasiunea mea este fotografia, deşi nu am foarte mult timp să îmi fac un portofoliu. Şi snowboarding-ul. Chiar dacă este riscant şi am foarte puţin timp să practic, câteva zile pe an, nu aş putea să renunţ.
Ana: Mie îmi place street-dance-ul, îmi place foarte mult să mă exprim prin dans. Îmi place să citesc, în special romane poliţiste, cu deosebire cele scrise de Agatha Christie. Îmi plac legendele.
R.: Cum şi unde vă vedeţi peste zece ani? Din toate punctele de vedere.
Ana (după o pauză): Nu ştiu… E greu la 16-17 ani să te gândeşti cum o să fii peste zece ani. Probabil că o să fiu căsătorită şi o să am copii. Profesional, nu vreau să continui cu baschetul. Cât pot, o să joc. Iar dacă o să am ocazia de a intra în Divizia A, o să profit de ea. Depinde şi de programul pe care îl voi avea în clasa a douăsprezecea, pentru că în clasa a unsprezecea avem ultimul an de juniorat. Mi-aş dori să fiu jurnalistă sau grafician 3D, însă deocamdată chiar nu ştiu.
Oana: La douăzeci şi ceva de ani este vârful carierei de baschetbalist. Momentele de glorie atunci se cunosc. Aş vrea să joc într-o echipă destul de bună, a cărei bază să fiu; dar asta presupune multă muncă şi multe sacrificii.
Ana: Eu aş dori să adaug ceva, pentru că văd că Oana este modestă, momentan. Oana Băluţă, aka Creaţa, este născută în ’93. Şi a activat în loturile de ’91, ’92 şi în lotul ei – ’93, în competiţii internaţionale. Deci, degeaba este modestă, pentru că multă lume ştie că este una din marile speranţe ale României.
