Interviu cu Andrei Lazaroiu, profesor si muzician

Interviu cu Andrei Lazaroiu, profesor si muzician

Interviu cu Andrei Lazaroiu, profesor si muzician

text și foto: Andra Maria Măciucă – redactor

Profesor, muzician, soţ şi tată, Andrei Lăzăroiu reuşeşte, la numai 26 de ani, să fie cel mai bun în ceea ce face. Prin ambiţie, talent, dar şi multă muncă şi dăruire, reuşeşte să le dea o lecţie multora dintre cei cu care intră în contact indiferent de vârstă, fiindu-le un adevărat profesor, care parcă predă după o carte nescrisă: viaţa.

Teen Press: Cum ţi-ai descoperit pasiunea pentru muzică?
Andrei Lăzăroiu:
Pasiunea pentru muzică… sincer să fiu, de când eram mic. Provin dintr-o familie în care muzica e de tradiţie. Tatăl meu este un interpret de muzică uşoară care are în spate o carieră de aproape 45 de ani de muzică, deci la mine muzica a fost „de acasă“. Când eram mic cochetam cu evenimentele la care participa tata şi pot să spun că am crescut pe scenă. Şi… mi se pare că în clasa a patra, a cincea, am început să cânt la chitară… cu chitara în parc, cu prieteni, cu colegi, în şcoala generală şi aşa mi-am dat seama că am talent şi că pot să fac mai multe în domeniul ăsta. Cuvintele sunt prea puţine de câte aş putea să îţi povestesc că am sta… vreo două săptămâni, aşa, neîntrerupt, să îţi povestesc toate începuturile cu chitara ruptă de tata. A zis: „Nu, sub nicio formă nu te apuci de muzică“, dar el mă lua la toate evenimentele să văd cum e pe scenă. Odatã, când a văzut că chiar cânt la chitară, a zis: „Nu mai cânţi la chitară, gata!“ şi mi-a rupt chitara. Am lipit-o cu super glue, cu aracet, am bătut cuie în ea, i-am pus corzi din nou. Când a văzut că am dorinţa de a cânta a zis: „Du-te la şcoala de arte şi învaţă cum trebuie!“

T.P.: Care sunt calităţile pe care trebuie să le aibă un muzician, după părerea ta?
A.L.:
Talent.

T.P.: Există multe persoane talentate, dar multe rămân în anonimat, deoarece nu reuşesc să se lanseze. Tu cum ai reuşit să te faci cunoscut?
A.L.:
Măi… trăim într-o societate… pot să spun eu „nebună“, în care dacă nu crezi în visul tău nu poţi face nimic. Deci doar crezând în visul tău poţi să-l şi îndeplineşti, adică visul tău trebuie să ţi-l urmezi până la capăt. Persoanele care au talent şi nu s-au făcut remarcate, nu s-au făcut cunoscute, părerea mea este că nici societatea nu le-a ajutat aşa cum ar fi trebuit şi nici ei nu au luptat pentru idealul lor SAU au avut prea multe principii pe care nu şi le-au încălcat, dar asta cu principiile nu este o scuză. Arta se poate face oricum.

Interviu cu Andrei Lazaroiu, profesor si muzician


T.P.: Ai urmat studii în cadrul Facultăţii de Drept. De ce muzică şi nu avocatură sau altceva în domeniul juridic?
A.L.:
Măi, să îţi spun că în vara asta am absolvit Facultatea de Muzică, în luna iulie am absolvit Facultatea de Muzică… am şi dat examen de titularizare pe care l-am luat… mă laud acum. Dar Dreptul, îţi povestesc aşa, a fost o nebunie! Eram în liceu şi cântam la diferite evenimente cu formaţia pe care o am şi acum şi tata a zis – vezi, toate se leagă de tata! – „Băi, tre’ să ai o meserie, măi tată, mă! Mergi aşa cu muzica… Tu crezi că, ce, te faci profesor de muzică? Să ai şi tu o meserie“. Şi eu, într-adevăr, eram talentat la istorie, la limba română şi aşa mai departe, îmi plăcea să vorbesc şi tata a zis: „Băi, te faci avocat! Ai stofă de avocat“. Şi zic eu „A, bine!“. Şi am dat la Drept, şi-am intrat la Drept, şi-am terminat Dreptul şi… n-am profesat niciodată! (râde)

Dar cine ştie? Poate…

T.P.: Totuşi, de ce muzică?
A.L.:
Măi… prima dragoste nu se uită niciodată!

Interviu cu Andrei Lazaroiu, profesor si muzician


T.P.: De când cochetezi cu studiul chitarei şi care este genul de muzică pe care îţi place cel mai mult să îl abordezi?
A.L.:
Păi făcând socoteala, în clasa a cincea aveam vreo 11-12 ani, să tot fie vreo 10, 13, 14, 15 ani… 14 ani… de când cânt la chitară! Iar „cântatul profesionist“, să-i spun aşa, este din 2002. Deci chiar anul ăsta putem să celebrăm 10 ani de când cântă Andrei Lăzăroiu la un nivel profesionist, să-i spun aşa.

T.P.: Şi care este genul de muzică pe care îţi place să…?
A.L.:
Mie îmi place sã abordez toate genurile. Deci nu m-am ghidat niciodată să cânt doar pop-rock sau să cânt doar latino sau să cânt doar folk. Nu! Am încercat piese din toate ramurile, din toate genurile. Dar întotdeauna mi-am ales piesele care mi s-au potrivit pe voce, mi s-au potrivit pe stil şi le-am simţit. Pentru că un artist, dacă nu simte piesa pe care o cântă şi nu transmite stare, n-are nicio valoare. Deci deja 50% din valoarea piesei e ştearsă, nu mai are nicio valoare piesa. Deci toate aceste elemente adunate fac ca actul artistic să fie la cea mai mare înălţime.

T.P.: Ai fost vreodată pus în situaţia de a alege între carieră şi viaţa personală?
A.L.:
Întotdeauna eşti, indiferent de domeniu. Dar trebuie să ştii să împaci şi una şi alta. Şi mulţumesc lui Dumnezeu că le-am împăcat până în ziua de astăzi. Sunt căsătorit de un an de zile, am un băiat, Andrei Jr., de care suntem foarte mândri şi foarte fericiţi că a venit în viaţa noastră. Şi eu spun că până în momentul de faţă le-am împãcat pe toate. Şi carieră şi viaţa privată, viaţa de familie şi cred că nu am cam lăsat nicio latură descoperită, adică s-o neglijez. Eu zic că am împăcat atât latura familială, cât şi cea artistică şi zic că am făcut-o cu bine. Am trecut cu bine.

Interviu cu Andrei Lazaroiu, profesor si muzician


T.P.: Deşi eşti tânãr, cariera ta muzicală a trecut prin multe etape: ai căpătat experienţă, eşti obişnuit cu scena, cu publicul şi cu siguranţă ai cunoscut multe vedete. Ce dificultăţi ai întâmpinat pe parcursul carierei şi cum ai reuşit să îţi păstrezi echilibrul?
A.L.:
Andra, ştii ce se întâmplă? Cine zice că experienţa nu conteazã… ba contează, în orice domeniu de activitate pe care îl desfăşori, întotdeauna experienţa contează! Dar nu o poţi avea decât atunci când treci prin mai multe încercări, asta înseamnă experienţă! Când auzi că scrie într-un CV – tu ai terminat astăzi facultatea, da? Şi te duci să te angajezi mâine şi în CV îţi cere doi ani de experienţă… n-ai de unde s-o ai. Experienţa se câştigă cu timpul. Da? Dă-mi şansa să-ţi arăt că pot să fac anumite lucruri şi de atunci începe şi experienţa mea. Recunosc că am avut şansa de a cânta, cum ţi-am spus mai devreme… muzica nu a fost străină de familia mea, de locul unde m-am născut, de locul unde am crescut, dar experienţa o am, uite: am zece ani de experienţă în care cânt la evenimente private. Oricare eveniment la care participă un artist este experienţă. Atât că ieşi şi cânţi cu chitara pe bancă în parc cu zece prieteni, da? Experienţa de zece prieteni, de zece persoane de public, da? Şi o experienţă de o sală, de cinci sute de persoane, de o mie de persoane, de un eveniment la zilele unui oraş, iarăşi este o experienţă.

Experienţele, mai ales în ziua de astãzi, ţi le poţi face singur, doar să fii ambiţios, să ştii ce îţi doreşti. La fel cum spuneam înainte: urmăreşte-ţi visul, că sigur s-ar putea să ţi se îndeplinească asta într-o zi! Mai e şi o vorbă: „Ai grijã ce-ţi doreşti, că s-ar putea să ţi se îndeplinească!“ Dar trebuie să fii tenace!

Interviu cu Andrei Lazaroiu, profesor si muzician


T.P.: Cât despre dificultăţi, ai întâmpinat totuşi, de-a lungul carierei…?
A.L.:
Mãi, dificultăţi sigur c-am întâmpinat. E un proverb: „Cum îţi aşterni, aşa dormi!“ Dacă eşti organizat în ceea ce faci, dacă… eu recunosc că sunt o fire căreia îi place să pună lucrurile la punct înainte de orice eveniment. Dacă discutăm de viaţa artistică, legată strict de scenă, de evenimente private, de spectacole şi concerte, sunt un tip care îşi pune la punct, până în ultimele detalii, totul. Şi rar mi se întâmplă să îmi scape ceva. De la transportul echipamentului, instalaţiei, până la vestimentaţia formaţiei, a mea şi ţin mai ales la repertoriu! Dacă discutăm de repertoriu, mi-l aleg cu foarte mare minuţiozitate, adică sunt nişte elemente la care ţin. Nu urc pe scenă oricum, oriunde şi în orice conjunctură. Nu!

T.P.: Pe lângă chitară şi pian, mai cânţi la vreun instrument sau îţi doreşti să mai începi studiul vreunui instrument?
A.L.:
Mă cam gândeam să mă opresc la astea două. Dintotdeauna mi-a plăcut când vedeam la televizor, eram copil şi vedeam Phoenix la televizor, îmi plăcea foarte tare Nicu Covaci, când îl vedeam cu chitara, îmi plăcea şi îmi doream în acelaşi timp să cânt la chitară. Eram puşti pe vremea aia, nu aveam mâna atât de dezvoltată să pot începe studiul chitarei. Au mai fost artişti pe care îi vedeam la televizor, care îmi plăceau. De exemplu, eu am crescut cu muzica lui Ştefan Bănică Jr., recunosc că îmi place, îl vedeam cu chitara cum se zbenguia în „Liceenii Rock n’ Roll“. Mamă, îmi plăcea la nebunie! Şi-mi doream să fac şi eu asta. Elvis Presley îmi plăcea când îl vedeam la televizor, la fel. Eric Clapton, da…? Mi-am dorit să cânt. După aceea, odată cu trecerea timpului, mi-am dorit foarte tare să cânt la pian, pentru mine pianul era o enigmã. Îmi plăcea foarte tare pianul. L-am înţeles şi-am început să-l studiez şi pot să spun că mă descurc să mă acompaniez eu, aşa, pentru mine, în cameră. Nu la un nivel foarte înalt, dar un alt instrument deocamdată nu mă mai pasionează, dar cine ştie? Cine ştie? Cine ştie?

T.P.: Dezamăgirile sunt fireşti, iar tu probabil că ai avut parte de multe, pentru că ai reuşit să te ridici prin muncă proprie. Care crezi că sunt dezavantajele încercării de a te afirma în România?
A.L.:
Măi, am avut dezamăgiri, că nu toţi oamenii sunt la fel. Ştii cum e: ai un prieten, ţine-l aproape! Dar e nasol atunci când te dezamăgesc persoanele de lângă tine, ştii, oamenii în care crezi, oamenii cu care tu zici că faci echipã şi, de fapt, ei nu prea fac echipă cu tine, tu faci cu ei, ei cu tine nu… într-adevăr, am avut dezamăgiri. Iar în România, ca să te afirmi este… eu zic că nu e imposibil! Dacă ieşi cu o piesă bună şi prinde la public şi ai ieşit pe radio cu ea, poţi face lucruri frumoase. Da? Dar ce se întâmplă…?! Totul este comercial. Şi cu asta am spus tot. Dar mai adaug ceva: e loc sub soare pentru toată lumea!

T.P.: Pe lângă spectacole şi emisiuni TV, le predai muzica unor elevi ai liceului teoretic bilingv „Ita Wegman“. Cum crezi că ar trebui să se manifeste relaţia profesor-elev?
A.L.:
Eu predau la „Ita Wegman“ în pedagogie alternativã „Waldorf“. Este altfel decât în sistemul de învăţământ tradiţional, la „Ita Wegman“. În primul rând, toţi colegii sunt echipă. Suntem echipă cu elevii, suntem echipă cu părinţii, suntem echipă! Orice s-ar întâmpla, discutăm, luăm cele mai bune decizii, dar întotdeauna, subliniez, suntem echipă! Fără o echipă bine definită, bine instruită cu experienţă în spate, cu oameni de calitate, cu oameni cu un caracter frumos, nu poţi face lucruri. Şi nu poţi lucra. Da? Deci o echipă – când spui „echipă“, te gândeşti la adevăratul sens al cuvântului, toată lumea trage pentru un ideal, da? Dar întotdeauna echipa este cea mai importantă. Relaţia pe care o am cu elevii nu este una „profesor-elev“, este una în care copiii mă percep ca pe un coechipier. Suntem într-o echipă şi-i înţeleg. Trebuie să facem melodia cutare, cutare, cutare, da? Pentru că participăm la diferite spectacole, participăm la diferite concursuri, evenimente şi aşa mai departe, la care, recunosc, în ultimii cinci ani de zile am cam câştigat numai locurile întâi şi doi. Şi muncim. Dar întotdeauna nu uităm că suntem şi facem echipă împreună. Atât cu elevii, cât şi cu părinţii, cât şi noi, profesorii, între noi, suntem o echipă.

T.P.: Ce planuri ai pentru viitor? Se află şi muzica printre priorităţile tale?
A.L.:
Bineînţeles. Fără muzică eu n-aş putea trăi. Muzica e viaţa mea. N-ai cum. E un microb. Dacă ţi-a intrat microbul în sânge, pot să zic… eu fac muzică de zece ani de zile. M-aş putea duce să mă fac contabil? N-aş putea… Nu poţi să schimbi priorităţile aşa, peste noapte. Normal, întotdeauna îţi doreşti să faci mult mai mult decât ai făcut anul trecut, pe plan artistic vorbind. Întotdeauna îţi doreşti să evoluezi, pentru că muzica, domeniul muzical, meseria asta, e o meserie în care nu ai zis: „Gata, am zece ani, am învăţat tot, ce tre’ să mai învăţ de-acum?“ Nu. În meseria asta, până mori, înveţi! Şi se vede la marii artişti. Întotdeauna vezi, ei încearcă să facă tot câte altceva, ce n-au făcut în tinereţe sau încearcă să surprindă. Deci în meseria de artist, că e teatru, că e muzică, că e pictură, înveţi tot timpul şi tot timpul încerci să cauţi lucruri noi, să cauţi oameni noi şi să încerci s-o iei de la capăt, până la urmă asta e ideea. Tot timpul o s-o luăm de la capăt. Am oprit, am terminat un proiect, mergem mai departe, altul! Tot timpul o iei de la capăt în muzică. Niciodatã nu zici: „Gata, am ajuns aici! Sunt… ă? Cine sunt? Eu sunt!“ Nu, nu, mergem de la capăt.

T.P.: Ce sfat le-ai da liceenilor care vor să cânte, dar le este frică de faptul că nu vor reuşi să se afirme?
A.L.:
Sã cânte! Că te mai şi afirmi e altceva, dar să cânte! Că nu trebuie musai să te afirmi, tre’ să încerci. Dar sfatul meu este să cânte! Că te afirmi sau nu, mai puţin contează. A, dacă îţi doreşti să faci o meserie din treaba asta, te duci şi te instruieşti, te pregăteşti profesionist şi începi să faci lucruri. Dar cei care au talent – şi subliniez – să cânte! Da? Şi le mai dau un sfat liceenilor: să-şi trăiascã viaţa frumos şi să-şi trăiascã viaţa aşa cum vor ei, dar să şi-o trăiască frumos. Pentru că, în ziua de astăzi, sunt foarte multe tentaţii la care sunt sigur că pot face faţă. Dar să-şi trăiascã viaţa frumos, aşa cum vor ei!

Recommended Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published.