Interviu Claudiu Teohari (Teo de la Cafe Deko)

Pentru cei care nu îl ştiu, Teo este unul dintre cei mai buni şi mai cunoscuţi comedianţi stand-up de la noi din ţară, în momentul actual. El ne-a împărtăşit în special experienţele sale din perioada liceului, dar am vorbit şi despre cariera lui şi părerile sale legate de societate. Un om inteligent, modest, amuzant chiar şi în discuţiile filosofice; o persoană de la care clar ai ce învăţa! Acesta este Claudiu Teohari, vă puteți convinge singuri.

R.: În ce liceu ai învăţat?
Teo: În Colegiul Naţional Bilingv „George Coşbuc“, profil real.

R.: De ce ai ales acest liceu?
T.: Mie îmi plăcea foarte mult engleza. Am avut noroc cu bunica mea, căci fac parte din generaţia care a fost crescută mai mult de bunici, care a avut o idee foarte bună – m-a dat la nişte cursuri de engleză prin clasa a II- a. De Coşbuc ştiam că e un liceu foarte mişto şi era şi de engleză, deci s-a potrivit perfect. Liceul a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea!

R.: De ce ţi-au plăcut atât de mult anii de liceu?
T.: Mi-au plăcut pentru că liceul în care am învăţat era puţin mai liberal, cu conotaţia lui din engleză. Era un liceu în care atmosfera generală dintre elevi şi profesori era destul de relaxată, axată pe creativitate. Se încurajau foarte mult activităţile extracurriculare, care, acum 16 ani când am intrat eu la liceu, nu era o chestie foarte răspândită.

R.: Ce activităţi aveaţi? Erau cluburi, cercuri, care vă susţineau în activităţile extracurriculare?
T.: Da, erau tot felul de cluburi: de teatru, clubul de Public Speaking, mai târziu a apărut şi debate-ul. Dar prima dată a fost Public Speaking-ul, club care era condus de o doamnă profesoară extraordinară, Roxana Marin; mai este şi acum în Coşbuc.

R.: Tu în ce activităţi te implicai?
T.: În clubul de Public Speaking, la debate când a apărut, şi mă ocupam şi de site-ul liceului. Aveam şi ziarul liceului, pe care îl făceam împreună cu vreo şase-şapte oameni; nu eram nici ăia populari, nici ăia tocilari. Ziarul apărea când reuşeam să strângem bani. Organizam nişte petreceri, iar banii pe care îi strângeam de pe intrare, îi foloseam să scoatem ziarul. Aveam şi redacţia noastră, unde se întâmplau toate nenorocirile din lume. (râde)

R.: Profesorii/direcţiunea vă ofereau condiţiile şi înţelegerea pentru realizarea ziarului?
T.: Da, când ne apucam să facem un număr, nu mai dădeam vreo lună pe la ore că, na, noi făceam ziarul :D. Pe lângă asta, uşa directoarei era mereu deschisă. Ne duceam oricând, îi spuneam că vrem să facem nu ştiu ce, iar ea ne ajuta, era de acord cu orice până la bani, că bani nu erau. Dacă voiam să facem petreceri, ne dădea sâmbăta liceul pentru asta. Ţin minte că la un moment dat ne-a dat o schelă şi un perete de vreo 4/3 m să facem un graffiti în cinstea unui coleg care murise. Şi mereu ne încuraja în activităţile pe care le propuneam.

R.: Care este cel mai bun lucru cu care ai rămas din liceu?
T.: Debate-ul, pe care l-am continuat şi în faculatate şi care mi-a plăcut foarte mult. Dacă e un lucru de care mi-aş dori să se apuce oamenii în liceu, este debate-ul. Te învaţă să vorbeşti, să gândeşti, să pui întrebări, să vorbeşti în public şi mai ales să asculţi – căci problema mea asta era, nu prea ştiam să ascult. Aşa am învţat să „casc ochii“, să aud şi ce are celălalt de zis.

R.: Fiind liceu bilingv engleză, aţi avut ocazia să interacţionaţi cu englezi „veritabili“?
T.: Da, era un program cu oameni care terminau liceul în America, Anglia, Irlanda şi Australia şi înainte de facultate veneau şase luni în ţări din Europa de Est să „predea“ engleza. Şi de- a lungul liceului am tot interacţionat cu vorbitori nativi de limba engleză. Era foarte interesant. Prima jumătatea de oră, nici măcar nu i-am înţeles ; şi noi ne lăudam că ştim să vorbim engleză. Cel mai mişto era că erau oameni cu vârsta foarte apropiată de a noastră.

R.: Ţi-a rămas întipărit în minte vreunul dintre ei?
T.: Noi aveam în fiecare an o materie legată de specificul bilingv al liceului. Şi în a XII-a am avut Istoria Americii. Şi a venit un profesor şi scriitor din S.U.A.; era un negru de 1,90m, la vreo 55 de ani, nu avea două degete la o mână, avea şi falca strâmbă, dar foarte haios. Sunt convins că nu era el mare profesor, dar a venit cu sistemul de predare din America, şi aici mă refer la stilul de interacţiune cu elevii. Voia să discute cu tine, să fie convins că tu înţelegi prin dialog.

R.: Presupun că atunci ai observat diferenţele dintre sistemul de învăţământ din România şi cel din America.
T.: Da, la noi nu prea se întâmplă aşa. La noi, profesorii fiind mai rigizi, dialogul la oră înseamnă că el întreabă, tu răspunzi. Şi răspunsul tău este ori corect, ori greşit. Ori la ei dialogul e altfel: noi îl întrebam, că voiam să înţelegem ce vrea să zică, iar el când întreba, o făcea ca să vadă ce şi cum am înţeles, care este interpretarea noastră, nu să reproduci exact ce a spus el. Pentru noi, a fost năucitoare experienţa asta, obişnuiţi cu profesorii români, chiar şi cu cei mai relaxaţi.

R.: Cum erau profesorii români la clasă? Povesteşte-mi despre câţiva din ei.
T.: Pot să spun că am avut nişte profesori nebuni, nu în sensul clinic, dar nici în sensul în care este folosit acum, căci s-a cam tocit cuvântul ăsta… Am avut nişte profesori săriţi de pe fix, minunaţi oameni, de asta mi-a fost liceul atât de drag. Unul dintre ei, Herescu, care a murit de curând, era profesor de fizică, dar a fost actor la viaţa lui. Era un fel de Alain Delon al României în tinereţea lui. L-a avut şi maică-mea profesor şi când am intrat la liceu, mi-a zis că dacă îl mai prind pe Herescu, „vai ce bărbat era…“. Şi l-am „prins“, mi-a fost patru ani profesor. Jumate era un profesor de fizică extraordinar de sever din punctul de vedere al notelor: zburau notele de 2 şi 3 de nu-ţi venea să crezi. Pe de altă parte, jumătate din ore nu le făceam pentru că ne povestea tot felul de lucruri. El era obsedat de Paris şi ne spunea despre străzile de acolo, pe unde să mergem. Zicea „Bă, când te duci acolo, nu eşti prost, iei autobuzul de-acolo, cobori acolo, faci dreapta, intri pe strada aia şi vezi că e o brutărie. De-acolo mănânci pâine.“ Ne povestea de maică-sa, cum o ardea ea prin Florida. La un moment dat, ne-a spus cum a făcut el sex cu Miss Cehoslovacia în mare la Mamaia. Tot felul de poveşti…  Apoi profesorul de română, era un bagaj de poveşti cum rar întâlneşti. Nu vreau să vorbesc cu păcat, spun ce ne-a explicat el încă din a IX-a despre parcursul lui academic: era profesor de română, dar fusese până atunci grănicer, sticlar, director de podgorie, deci omul avusese o viaţă cum puţini au. Fusese şi împuşcat sau înjunghiat. Nu era genul de profesor care trăise numai cu nasul în cărţi. Era absolut fermecător omul, stăteam şi ascultam la poveşti de la el… Am avut o mulţime de profesori minunaţi!

R.: Cred că mulţi elevi din alte licee v-ar fi invidiat daca ar fi ştiut cum e în Coşbuc.
T.: Eu sunt convins că nici măcar toţi colegii din generaţia mea nu vor fi de acord cu ce am zis. Asta e în funcţie de fiecare, după cum „îşi aşterne“ ca să aibă o viaţă de liceu mişto, o relaţie bună cu profesorii etc. Aici o să fac o discriminare: dacă eşti prost şi nu îţi pasă, niciun liceu nu o să fie bun pentru tine! Dacă te ducea capul şi îţi plăcea să te implici, în Coşbuc era de-a dreptul minunat. Normal că erau şi tot felul de „dorobeţi“ care se plângeau mereu. Nu trebuia să fii tocilar, dar dacă ştiai să pui problema, chiar te simţeai bine acolo.

R.: Care era relaţia ta cu ceilalţi colegi?
T.: Ca peste tot, ca în fiecare clasă. E normal să fie oameni care se înţeleg mai bine unii cu alţii, oameni care se înţeleg mai prost şi oameni cărora nu le pasă. Şi în funcţie de ăştia trei vectori, te aduni. Aveam prieteni foarte buni, oameni cu care nu mă suportam şi colegi. Dar eram oameni deştepți, chiar eram. În a XII-a, ne-am adunat, timp de vreo trei săptămâni, jumătate de clasă la o terasă, la bere, şi învăţam la română. La bere! Şi vreau să spun că am învăţat atunci toată materia pentru BAC. Şi mai aveam prieteni în liceu, care nu erau cu mine in clasă. Asta pentru că ne împrieteneam afară, când ieşeam să fumăm. Dar nu însemna că ieşeai afară doar dacă fumai. Nu existau presiuni d-astea. Iar afară, eram bineînţeles împărţiţi în grupuleţe. Dar dacă ieşeam şi erau vreo 80 de oameni strânşi în curte, nu exista vreun loc unde să nu pot să mă duc. Poate îi preferam pe unii, dar nu ziceam „ăia mă urăsc“, „ăia sunt scârboşi“, „ăia ascultă nu ştiu ce muzică“. Nici nu erau diferenţele astea de stiluri. Eram toţi afară, simplu.

R.: Dar care crezi că sunt diferenţele dintre elevii de liceu de atunci şi cei din prezent?
T.: Cred că diferenţa cea mai mare o făceau „copiii de bani gata“. Asta s-a schimbat în general, în societate, nu numai la copii. Atunci nu era aşa pentru că nu existau averile astea nemeritate pe care oamenii le afişează cu aroganţă, şi copiii lor la fel. Atunci nu era aşa, nu era mare chestie că ăla are nu ştiu câţi bani… Ca să dau un exemplu, în a XII-a, în generaţia mea, erau doi oameni care aveau maşină şi unul care avea scuter. Ăştia erau oamenii de 18 ani de atunci. Şi una din tipele care avea maşină, Livia Marinescu (e creatoare de modă acum), care era una dintre cei care aveau părinţii cu bani, avea o Dacie 1310 (râde). La fel şi cu hainele, fiecare îşi dorea ceva anume, dar era fiecare pe filmul lui. Eu prin a XI-a, eram rapper, purtam haine largi. Exista o ierarhie de brand-uri, hainele erau mai mişto, altele mai puţin mişto; unele mai scumpe, altele mai puţin scumpe. Normal că îmi doream o pereche de baggy pants cât mai şmecheri de la Johnny Blaze. Dar asta că eram rapper şi erau pe stilul meu; asta nu înseamna că eram şmecher în faţa unui rocker. Nu era o ierarhie universală – „haina ta e ieftină, a mea e scumpă“. Nu apăruseră brand-urile de lux (Gucci, Armani, Louis Vuitton, D&G etc.) în licee…

R.: Dar despre aşa-zisa „depravare“ a generaţiei de acum ce părere ai?
T.: Exista şi atunci! Poate nu aveam mijloacele de depravare care sunt acum. Dar dorinţa exista bine-merci. Nu s-a schimbat nimic, doar s-a amplificat. Un ucigaş e ucigaş şi cu mâinile goale şi cu mitraliera. Noi eram nişte depravaţi fără arme. În legatură cu sexul, cum puteam să stau în faţa unei fete drăguţe şi să îi spun „Nu, nu vreau să fac sex cu tine“?! A, că nu aveam cu ce să filmez şi să pun pe net, da! Dar asta nu însemna că nu voiam şi că nu o făceam, inclusiv în clădirea liceului. Erau şi profesori care făceau asta (râde). În privinţa drogurilor, că se pierd acum copiii de liceu este din cauza faptului că sunt mai multe droguri disponibile. Dacă am fi avut atâtea prafuri şi atâtea substanţe, sunt convins că mulţi s-ar fi pierdut de atunci. Noi fumam pe la 16 ani iarbă, dar atunci se găsea greu şi era foarte slabă, era o pisăciune… Cred că am fumat vreo doi ani până am văzut un mugure. Şi fumam inclusiv la şcoală. De băut la fel, prima beţie cruntă am avut-o în a VII-a. În a X-a m-am lăsat de vodkă, după ce doi ani am băut cu skaterii vodkă d-aia proastă, la sticlă de plastic. Apoi am dat-o pe gin, berea era mereu prezentă… Abia acum am început să beau iar vodkă, mi se luase. Sunt depravat? Mie mi se pare că o duc bine la vârsta asta. 

R.: Observ că tu ai fost un om destul de echilibrat.
T.: Da, ai dreptate din punctul ăsta de vedere. Cred că principiul ăsta al echilibrului mi-a fost clădit de bunicul meu. Dar chestia asta mi-a adus şi necazuri pentru că este destul de greu să te menţii pe braţul vertical al balanţei. Mie mi-a plăcut mereu să experimentez, deşi unul dintre pericole este să nu ajungi în nicio direcţie, îţi pierzi controlul la un moment dat. Mie mi-a plăcut şi să beau, şi să citesc, şi să fumez iarbă, şi să fac debate. Când termini liceul, cred că e bine să poţi zice „Bă, am băut, am fumat, am făcut sex, am învăţat, am citit, am crescut!“. Eu poate-s norocos, nu ştiu. 

R.: Ce sfaturi ai pentru liceeni?
T.: Asta apropos de faptul că am 30 de ani şi o să apar în TeenPress . Primul sfat este să învăţaţi pentru BAC. Ştiu că e greu pentru unii puşti de 15 ani să îmi dea dreptate, dar mesajul e următorul: Învăţaţi pentru BAC! Nu e cel mai greu lucru cu care o să vă confruntaţi în viaţă. O să aveţi momente când v-aţi dori ca aia să fie problema. Îţi trebuie doar puţină perspectivă, să te poţi proiecta în viitor şi să îţi dai seama că e un lucru de o dificultate mică pe lângă ce va urma. Şi… sunteţi la şcoală; mai trebuie să înveţi din când în când. Un alt lucru. Îţi jur că mi-ar plăcea foarte mult ca oamenii să citească, să nu mai aibă impresia că asta e o chestie plictisitoare şi nasoală, cum o consideră majoritatea „ghiolbanilor“. Dar ştii care e faza interesantă? Că pentru orice om, oricât de bătut în cap e, tot există nişte cărţi pe care le poate citi. Lucrul cel mai bun pe care l-ar putea face liceenii pentru ţara asta, în afară să înveţe şi să le fie lor bine în viaţă, este să încerce să le bage în cap oamenilor din jur că e mişto să citeşti.

R.: Tu cum ai face asta?
T.: Le-aş da cărţi! Dar nu la modul „am un cocalar deprimat, o să-i dau Cioran“. Să le dea nişte cărţi care cred că i-ar interesa. Degeaba îl baţi la cap să citească, nu o să înţeleagă, pentru că nu ştie ce să aleagă. Cititul e cel mai bun lucru pe care îl poţi face, repet. Te relaxează, înveţi lucruri noi. Nu trebuie să citeşti neapărat Dostoievski. Dacă nu îţi place, nu citeşti o carte doar pentru că trebuie citită. Dacă o să tot citeşti, o să vină momentul în care o să vrei şi o să-l înţelegi şi pe Dostoievski. Eu am căzut în capcana asta, să cred că sunt anumite cărţi care trebuie citite. Nu e adevărat! Sunt cărţi care îşi au momentele lor în viaţă. Cred că în generală şi în liceu e important să citeşti de-a valma, tot ce îţi pică în mână.

R.: Ce citeai în liceu?
T.: De toate. De exemplu în a X-a, am citit tot ce însemna Freud. Aveam un prieten, care pe urmă a şi făcut Facultatea de Psihologie, care mi-a dat o carte de Freud. Mi-a plăcut şi am citit în continuare. Nu m-a ajutat cu nimic atunci, în afară de faptul că un an am rămas cu un complex d-ăsta mesianic, că eu pot salva oamenii pentru că ştiu cum funcţionează psihicul (râde). Dar mi-a rămas în cap şi de-a lungul timpului m-a ajutat!

R.: Dar ce părere ai despre atitudinea celor care nu citesc faţă de cititori?
T.: Lăsând la o parte divizunea socială sau haosul politic în care suntem, cred că cea mai mare problemă pe care o avem acum, social, este faptul că să fii deştept a ajuns să fie o insultă. Nu zic nici că ar trebui să fie invers, ca elitele intelectuale să râdă de cei cu un nivel de inteligenţă scăzut! Zic doar că există un loc şi un scop al fiecăruia, iar raporturile ar trebui să fie egale. În momentul de faţă, „bine că eşti tu deştept“ este o insultă. Dacă eu chiar sunt deştept… ce facem? Ignoranţa a devenit o valoare: „Eu nu ştiu numic şi sunt mândru de asta, iar tu dacă citeşti eşti un prost!“. S-a ajuns la paradoxul ăsta!: „Tu eşti deştept? Nu, eşti prost! Şi ştii de ce? Pentru că eu nu ştiu nimic şi fac ceva pe cărţile tale!“. Ignoranţa nu are dreptul la aroganţă! Fii prost, fericit, dar nu arogant!

R.: De ce spui că ignoranţa a devenit o valoare?
T.: Pentru că de ceva timp ignoranţa este asociată cu banii. Şi culmea, în nişte moduri foarte ciudate. De exemplu, nu de puţine ori, liceanul a fost luat la mişto pentru că are un BMW, ceea ce e absurd. Dar tocmai asta e idea, ignoranţa este asociată cu succesul material, iar acesta cu nişte posesiuni anume, care denotă ignoranţă. Adică liceanul are o problemă că are un BMW pentru că BMW-uri au oamenii care au bani, care la noi sunt nişte cretini. Şi atunci liceanul e cretin pentru că are un BMW. Asta e problema, ignoranţa e asociată cu succesul. În momentul în care zi de zi la ziare, la TV, apar oameni care vorbesc greşit, care sunt aroganţi degeaba, ignoranţi de-a dreptul şi care mai au şi o vârstă considerabilă, e normal că te impregnează. Culmea e, ai şanse mari ca ţie să nu îţi iasă. Lui Becali i-a ieşit. Dar tu poate nu reuşeşti. Şi atunci cu ce te-ai ales? Te trezeşti că ai ajuns la vreo 25-30 ani şi sărac, şi ignorant, şi prost. Deci, ignoranţa nu e garanţia succesului!

R.: Legat de cariera ta, ce ne poţi spune?
T.: Mă mândresc cu ea, îmi place ce fac şi nu aş vrea să încetez vreodată să mă mândresc cu faptul că trăiesc din live. Că nişte oameni dau bani să mă vadă făcându-mi meseria, că nu trăiesc din nişte presupuneri de raiting-uri sau chestii de genul, predominante în ziua de azi. La noi e altfel. Dacă vrei să ne vezi, plăteşti, eşti atent, eu îmi asum responsabilitatea că dacă ai dat nişte bani, trebuie să fie un show bun. Nu facem bani din poveşti.

R.: Dar cântăreţii, de exemplu, nu trăiesc şi din live?
T.: Muzica la noi s-a cam rupt de live. Acum a început să revină pentru că nu se mai vând CD-uri. Foarte multă vreme, băieţii stăteau liniştiţi că vindeau unităţi. Dar banii adevăraţi sunt în live, în bilete. Şi acolo e şi muzică adevărată! Şi ştii că la noi nu prea se vând bilete? Sunt oameni în muzică, în România care se laudă cu tot felul de chestii: că au făcut cei mai mulţi bani, că au cele mai multe clip-uri, că au fost în top-uri nu ştiu câte săptămâni. Dar nimeni nu se laudă cu câte bilete a vândut. Pentru că muzica lor nu e pe bilete, nimeni nu a plătit s-o asculte! Exact cum zicea DOC într-o piesă: „Păi de ce? Radiou-i gratis!“. Iar pe lângă asta, mai ales dacă nu e un cântăreţ atât de popular, există şanse ca, dacă totuşi vin oameni la concerte şi plătesc bilet să te asculte, să plece dezamăgiţi.

R.: De ce spui asta?
T.: De exemplu, dacă eu vin cu un PET de bere în piaţa oraşului şi văd cum cântă HI-Q, sincer mă doare undeva dacă fac playback sau nu. Eu râd cu prietenii, bă uite-l p-ăla, l-am văzut la TV, îl văd mai de aproape acum… Şi atât. Dar dacă dau bani şi îl văd p-ăla că face playback… Păi, dă-l încolo, puteam să pun CD-ul acasă şi să ascult, de ce face playback? Aici intervine problema, că tebuie să cânţi pe bune, şi asta nu e la îndemână.

R.: Ce părere ai despre „artiştii apăruţi peste noapte“?
T.: Bariera pe care trebuie să o depăşeşti ca să fii artist a ajuns aproape inexistentă. Şi asta e absolut din cauza media! Oricine poate să dea 500 de euro la un studio să îi facă o piesă şi după aia, dacă reuşeşte să îl convingă pe Diaconescu sau pe Capatos să apară în emisiune, e artist. E luat în derizoriu procesul. De exemplu, toate emisiunile gen X-Factor, Vocea României sunt în primul rând, nişte emisiuni foarte bine facute faţă de „Cireaşa de pe tort“, „Miss fata de la ţară“ şi toate petardele de emisiuni difuzate de obicei. Pe de altă parte, ele neagă procesul prin care un om ajunge artist. Până atunci, aveai o voce minunată, dar nu te ştia nimeni, nu apăreai nicăieri. O lună apari la TV, după care iată, şi s-a pornit o carieră în muzică. Asta neagă un proces esenţial: dezvoltarea artistului. Uite, de exemplu, DOC ştie să scrie nişte rime bune şi să stea bine pe beat pentru că face muzică de vreo 15 ani! Trebuie să începi de undeva, să înveţi, să greşeşti, să creşti, să îţi modifici modul de a gândi, de a face lucruri, să experimentezi cu ceea ce faci până ajungi să faci lucrurile într-un fel.

R.: Revenind la cariera ta, te-ai gândit la apari şi la TV, în vreo emisiune?
T.: O să ajungem la TV în momentul în care avem ce să facem acolo. Ne mai spun oameni: „hai la TV, că sunteţi buni!“. Dar de ce îmi trebuie stresul ăsta în viaţă? Că din live fac bani destul de ok, trăiesc bine-merci. De ce să vreau puţin mai mulţi bani şi să am de o mie de ori mai mult stres în plus? Să îmi explice mie ăia cum stă treaba cu umorul? Mai bine îmi fac eu show-ul meu prost, vulgar, slăbuţ, cum o fi el, dar e treaba mea, fără să iau lecţii de la alţii. Nu că nu aş avea de învăţat, dar nu de la ei. Pentru că văd ce produc ei. Poate nu sunt eu omul potrivit pentru televiziune, dar nici nu mă deranjează.  Şi am avut propuneri, dar am refuzat. Nu mă duc la TV să fac rost de show-uri, am deja show-uri!

R.: Ce planuri de viitor ai?
T.: Nu ştiu Vio, dar eu şi Costel ne gândim să ne apucăm în vreo lună-două să filmăm pentru nişte DVD-uri, poate le scoatem în toamnă. Nişte DVD-uri pe care le scoatem nu ca să facem bani, pentru că nu ai cum să faci bani din asta. Personal, fac asta pentru că vreau să public ceva, să rămână ceva. Probabil o să fac eu un mecanism prin care, dacă vrei şi apreciezi munca mea, să îmi poţi oferi o sumă de bani, gen de la 5 lei la 15 lei. Dacă nu, nu am cum să te forţez să îl cumperi. Îl ia unu, a doua zi a apărut pe net şi nu am făcut nimic.

R.: Presupun că internetul v-a ajutat mult în promovare.
T.: Da, ne-a ajutat foarte mult, nu am fi reuşit nimic fără internet. Până acum, singurul mod de a comunica în masă era TV-ul. Asta e foarte mişto, că m-a ajutat să depăşesc bariera televizorului, mi-a permis să am aroganţa asta faţă de TV, că nu îmi trebuie, ceea ce e minunat – nici nu aveam ce căuta acolo.

R.: Dar nu se întoarce oarecum şi împotriva voastră?
T.: Clar. De exemplu, fac un show nou şi în trei săptămâni îl ştiu toţi pentru că a filmat unu cu telefonul. Sau poate spun un lucru pe care vreau să îl dezvolt mai târziu şi… îmi cam fură bebeluşul din faşă. Dar asta e, scrii în continuare.

R.: Asta înseamnă că trebuie mereu să vii cu ceva nou.
T.: Normal că asta trebuie să fac, să fug de materialul cunoscut. Nu poţi să vii să vezi glume pe care le ştii deja. Tot timpul trebuie să generez material nou sau să-l schimb pe cel vechi, să-l împrospătez. E o cursă. O cursă cu cei care pun filmuleţe pe YouTube. Sincer, nu îi înţeleg de ce fac asta. Probabil nici nu se aude bine, nici nu se vede bine… Singurul lucru pe care îl au de câştigat sunt view-uri pe cont, dar astea nu se transformă în bani. Dacă ai 50.000 de view-uri la un filmuleţ cu mine, care-i meritul tău? Ar trebui să angajez pe cineva care să încerce să îi convingă să nu mai facă asta, nu ştiu… 🙂