Tu cum iti petreci timpul?

tu_cum_iti_petreci_timpul-leocovici_roxana-fotoreporter-teenpress

de Florentina Băcioiu – colaborator
foto: Roxana Leocovici – fotoreporter

„Timpului… nu-i tremură niciodată mâinile. Îşi plimbă încet bisturiul pe feţele noastre ca un criminal în serie îndrăgostit de arta sa.“ (Ionuţ Caragea)

Fiecare om are un ceas al său. Pentu fiecare, timpul se scurge altfel, aşa cum în funcţie de moment, de starea de spirit, se resimte diferit. Uneori, acesta trece greu: în cazul unui test pentru care nu am învăţat, când aşteptăm ceva cu nerăbdare sau ne plictisim.

Alteori am vrea să oprim scurgerea lui la bătaia perfectă a ceasului, să prelungim armonia unei clipe de neuitat. Astfel de momente sunt rare şi pe cât sunt de puţine, pe atât sunt de scurte. Atunci timpul capătă forme ciudate, câteodată curge lin ca un fluviu de câmpie, brusc devine ca o tornadă într-o zi aparent liniştită de vară. Atunci îl conştientizăm, devine obsedantă fiecare secundă pe care o preţuim ca pe un rău necesar.

Ne plac provocările, lucrurile pe care nu le putem obţine uşor, iar timpul e un inamic pe măsură. În „lupta“ cu acesta, satisfacţia se măsoară în ceea ce reuşim să facem într-o anumită perioadă – o zi, o lună, un an. Se pare că lipsa lui ne motivează, nicidecum nu ne împiedică să realizăm ce ne propunem. Pentru oamenii şi lucrurile cu adevărat importante ne vom găsi întotdeauna loc în programul de zi cu zi, oricât de încărcat este. Asta pentru simplul fapt că ne face plăcere, pentru că atunci două ore par două secunde, pentru că nu ne simţim vinovaţi că „am pierdut noţiunea timpului“.

Poate cel mai bun exemplu de om care cunoaşte valoarea timpului e acela care ştie că pentru el ziua de mâine nu va mai exista. Se spune că un muribund îşi petrece ultimele patru clipe din viaţă împărţindu-le în mod echitabil: o secundă pentru a-şi lua rămas bun de la cei dragi, o secundă pentru a arunca o cea din urmă privire în jur şi două pentru a-şi derula firul întregii existenţe în faţa ochilor. În acelaşi moment, o altă persoană va considera că o zi nu îi e suficientă să facă măcar unul din lucrurile pe care şi le-a propus. Azi nu e niciodată cazul să încerce măcar, întotdeauna mâine va fi mai potrivit.

Ajungem să preţuim ceva atunci când l-am pierdut, când simţim că ne scapă printre degete şi cu cât luptăm mai mult să ne împotrivim, cu atât prelungim agonia. Inevitabilul se va produce indiferent de acţiunile noastre. Nu putem să conservăm timpul într-o clepsidră, întorcând-o pe partea cealaltă când nisipul se termină, ci mai degrabă să ne amăgim că o facem.

Şi atunci, ce rămâne de făcut? Putem să ne petrecem timpul astfel încât, peste ani, privind în urmă, să ne spunem senini că a meritat; că dacă ar exista o maşină a timpului şi am putea călători în trecut nu am schimba nimic, ci poate doar am retrăi cu aceeaşi intensitate atât clipele frumoase, cât şi pe cele mai puţin plăcute. În fond, ele se individualizează de cei din jur, sunt amprenta trecerii vremii asupra personalităţii noastre.

Recommended Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published.