printre nori

printre nori

de Vlad Muntean – colaborator
foto: Andreea Stoian – fotoreporter

Mă plimbam pe la Universitate, singur sau cu cineva, şi mergeam către nicăieri. Deranjat de un claxon de maşină, am ridicat ochii să văd cine produsese aşa un zgomot dăunător timpanelor mele. Nu mi-a fost greu să îmi dau seama. Un nene care nu se putea da jos din maşină de burta cea mare care îi ţinea loc de airbag, claxona de zor un cuplu de bătrânei. Aceştia veniseră, cred, de la cumpărături şi se mişcau puţin cam încet, plimbându-se zâmbitori şi ţinându-se de mână.

Ei bine, acum să nu vă gândiţi că fac propagandă la poliţia rutieră – că dacă vă grăbiţi la volan, nu mai ajungeţi ca bătrâneii veseli, ci a fost interesant faptul că atunci când am întors privirea, dintre toate desenele de pe gardurile şi pereţii blocurilor, mi-a picat privirea pe ceva scris de mână. Scria: „priveşte cerul…“. Pe moment, m-am gândit ce risipă de spray-uri şi de timp, dar după ce am făcut doi-trei paşi, m-am uitat în sus. Printre norii negri de fum şi noxe, am văzut un cer trist, îngândurat, care parcă a surâs uşor când m-a văzut uitându-mă la el, dar care apoi iar s-a întristat. Aş fi vrut să-i strig că eu ar trebui să fiu cel supărat, căci n-am primit niciun pic de zăpadă anul acesta, dar m-am răzgândit.

Mi-am dat seama că, pe tot parcursul anului trecut, nu l-am privit mai mult de 20 de ori intens şi cu dorinţă, căci de privit din greşeală, l-am tot privit. Şi m-am întrebat: „oare chiar merit zăpadă?“. Oare noi chiar merităm zăpadă? De câte ori v-aţi uitat la cer şi i-aţi zâmbit anul trecut? Probabil acum, drept răspuns, am să primesc o replică de genul „Bitch, please!“. Cu toate acestea, eu unul consider că este vina noastră că nu a nins în Bucureşti. Suntem prea grăbiţi pentru a mai putea privi în sus din când în când, către nimicul acela infinit şi albastru, de parcă am trăi într-o lume de tipul filmului „In time“. Doar că noi n-avem niciun ceas „tatuat“ pe mână, care să ne numere secundele până la moarte.

De ce atâta grabă? De ce atâta furie? De ce atâta ură? De ce atâta minciună? Credeţi că şoferul cu burta mare de mai sus s-ar fi gândit, atunci când trec cei doi bătrânei, să se uite puţin spre cer? Credeţi că dacă ar fi întârziat două minute la locul de muncă, ar fi avut curajul să-i spună şefului său că a întârziat pentru că a privit cerul? Eu, unul, mă îndoiesc profund de acest lucru.

Şi, dacă totuşi stăm să ne gândim puţin, poate aceste lucruri vin din copilărie, de când ne „formăm“. Câţi dintre noi s-au urcat pe un bloc să vadă apusul în loc să facă eseul la română despre Ion, marele domn al Ardealului, iar apoi la şcoală au găsit o scuză penibilă sau, din contră, o scuză foarte bună, dar care evita în totalitate adevărul, acela că nu ţi-ai făcut tema căci ai privit apusul? Puţini.

Poate mi-ar mai fi apărut şi alte întrebări în minte cu răspunsuri dezolante, doar că am fost trezit din visarea mea cu ochii deschişi la cer de către un claxon strident, foarte aproape de mine. M-am uitat repede în stânga şi în dreapta şi mi-am dat seama că stăteam puţin pe carosabil, dar suficient cât să iau un autobuz în plin. Am sărit înapoi pe trotuar, iar primul instinct a fost să ridic degetul mijlociu către şofer, drept răspuns, dar apoi mi-am adus aminte de visarea mea şi mi-am dat seama că nu aş face deloc bine, căci ar fi mai indicat să îi zâmbesc şi atât. Mi-am continuat drumul, dar fără să uit să-mi întorc iar privirea spre cer şi să îi mulţumesc.

Recommended Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published.