Duminica la biserica

de Andrei Antonescu – colaborator
foto: Ovidiu Udrescu – fotoreporter

O iubesc pe bunica, mai ales de sărbători, când vine momentul să ne împărtăşim. Şi ca orice bunică ce exagerează cu credinţa în bunul Dumnezeu, am fost presat şi, în cele din urmă, convins să mă duc la biserică.
În vacanţa de sărbători ştiu că omul se relaxează, mai doarme trei sau patru ore, bagă mâncare în el la greu, mai trage o duşcă alături de tovarăşii de coate (de preferat un pahar de ţuică sau un pahar de vin roşu, ca ţăranul, acasă) şi mai doarme o bucată de vreme. Dar nu eşti creştin adevărat dacă nu te duci să te împărtăşeşti aşa cum cere tradiţia (şi bunica).
Mângâi cesuleţul să sune pe la ora 7:30; nu ai făcut nici o afacere dacă ajungi la biserică la ora 10:00, pentru că nu vei rezista mult înainte să dai drumul la mierea ce îţi stă pe limbă. În pragul sărbătorilor ai nevoie de răbdare multă şi este bine dacă ai şi experienţă în statul în picioare.
Zis şi făcut: mă trezesc, mă gătesc ca tot omul şi purced către biserica din cartier .
Odată ajuns la faţa locului, trec pe lângă nişte sărmani cărturari ce stăteau cu mâna întinsă, probabil verificau dacă nu cumva începea să ningă. Îmi fac cruce, cumpăr lumânări şi intru în biserică.
Sunt trei etape pe care trebuie să le parcurgi în momentul în care vrei să te împărtăşeşti: molifta, spovedania şi, nu în ultimul rând, împărtăşania.
Întreb o femeie mai în vârstă: „Nu vă supăraţi! Ştiţi cumva dacă s-a făcut molifta?“. Mă asigură că am ajuns la momentul potrivit. Din fundul bisericii iese un preot de statură micuţă, cu trăsături dure, şi ne roagă cu milostenie să ne aşezăm în genunchi.
Atunci, ne citeşte câteva rânduri dintr-o carte şi ne binecuvântează – prima dată când am auzit de moliftă, am crezut că vrea să ne ofere mămăligă sau alt fel de mâncare.
Trecem peste moliftă. Următorul pas: spovedania. Mă alătur unui grup de enoriaşi, mâhniţi la culme din cauza orelor petrecute în aşteptarea preotului nostru drag. Aştept o oră, timp în care m-am distrat pe seama disputelor ce s-au petrecut în sfântul lăcaş al şefului de sus.
Vine momentul spovedaniei; şi pot să bag mâna în foc că întrebările ce îmi sunt adresate de preot nu le primesc nici de la psiholog (nu că aş avea nevoie ). Ajunge la întrebarea crucială, o întrebare ce contează în scopul pentru care am venit la biserică. O întrebare care îmi spune dacă am pierdut timpul ca fraierul, în loc să stau acasă să mă uit la Johnny Bravo; sau dacă sunt un creştin model – „Ai ţinut post?“.
Dragii mei, sunt absolut sigur că şi voi aţi rămas blocaţi în momentul în care aţi primit întreabrea aceasta. Să spun „nu“ sau să spun „da“? Aceasta este întrebarea! Oare mă pedepseşte măreţia sa dacă mint? Sau închide ochii că, deh, „sunt şi eu tânăr“. Am ţinut post trei zile şi ce crezi? Îmi permite, domnule!
Fericit, închei conversaţia cu nenea „mesagerul“ şi mă îndrept spre spatele bisericii, unde am înţeles eu că se împărtăşesc dragii noştri cetăţeni.
Observ preotul postat galant pe un scaun tăbăcit şi, în faţa lui, mulţimea este aproape leşinată din cauza următoarelor: oboseală, furie, răceală (tuse).
De ce am impresia că eu sunt singura persoană veselă de acolo?
În sfârşit, ajung şi eu să mă împărtăşesc, după ore petrecute blestemând mirosul de tămâie din biserică şi multele picături de ceară pe geacă. Dar asta nu înainte ca preoţelul, dragul de el, să bea o ceşcuţă de ceai şi să poarte o discuţie de „Doamne, iartă-mă!“ cu o bătrânică ce se află de-a dreapta lui.
Mă împărtăşesc şi, în sfârşit, mă gândesc că voi ajunge acasă şi voi avea ocazia să mă delectez cu mâncarea făcută de mama, pentru că, după cum ştiţi, nu putem să ne împărtăşim dacă avem ceva în burtică. Ies din biserică, îmi fac cruce din nou şi mă îndrept „mândru“ spre casă, moment în care mă sună mama.
Dragii mei, se pare că nu am scăpat de omuleţul în sutană – trebuie să fug acasă, altfel voi pierde sfeştania casei.