Teen Press 
foto: Ana Lungu – colaborator foto
V-aţi întrebat vreodată de ce simpatizăm anumiţi oameni şi de ce pe alţii îi găsim respingători? Ce îi face atât de speciali pe unii şi ce detaliu ne enervează la alţii? Persoana în sine sau ce face şi cum se comportă. La asta m-am gândit zile întregi, după ce am surprins o discuţie, pe o bancă dintr-un părculeţ.
Două tipe vorbeau foarte implicate despre un anumit Radu. Discuţia suna cam aşa:
A: Băi, ce drăguţ e Radu ăsta…
B: Radu?! Hai, frate, e urââât!
A: Da, măi, dar ai văzut cum zâmbeşte el, aşa, şi cum îşi trece mâna prin păr când e agitat?
Mă rog, aerul plin de inimioare primăvăratice şi de floricele îndrăgostite a rămas acolo, undeva în jurul tipelor, în timp ce gândul meu a luat-o pe altă cărare.
Am ajuns la concluzia că noi nu ne îndrăgostim neapărat de persoană, ci de acţiunile sale, câteodată. Când spun „îndrăgostit“, nu mă refer strict la relaţii tip-tipă, ci în general, la oamenii pe care îi îndrăgim şi cu care ne petrecem majoritatea timpului.
Unii ar putea spune că afirmaţia mea este greşită, pentru că totalitatea acţiunilor formează caracterul, deci omul în sine. Însă, parcă e ceva mai mult. Poate un singur lucru, „acel ceva“ cum i se mai spune, ne fascinează şi ne face să fim interesaţi de o persoană. Modul în care râde, ridică o sprânceană, îşi mişcă mâinile, merge, cântă etc.
Şi totuşi, avem momente în care iertăm pe cineva pentru că este el însuşi/ea însăşi, şi nu pentru că ar merita încă o şansă, după ce a făcut. De câte ori nu am trecut peste o ceartă doar de dragul persoanei care a greşit? Cu toţii am făcut asta şi nu o singură dată.
Aşadar, ce-i mai presus? Persoana în sine sau faptele ei, omul pe care îl vezi şi pe care îl cunoşti sau ce face el?
