O zi din viata unui camionagiu

de Laura Zadunaischi – redactor
foto: Ana Lungu – colaborator foto

De curând am avut ocazia să experimentez un drum de 120 de kilometri pe un camion. Motivul: am avut de mutat nişte mobilă la ţară, mai exact în Valea Doftanei, şi am făcut pe ghidul, direcţionând şoferul. Am stat în dreapta domnului Marian, în vârstă de 63 de ani, şofer pe autovehicule cu tonaj greu de aproape 40 de ani şi, mai de curând, pe camion. A fost un excelent tovarăş de discuţie şi un izvor de informaţii pentru cineva care nu a dat importanţă acestei meserii.

Trecem peste faptul că am mers pe şoseaua de centură, unde ceilalţi şoferi de tir îl claxonau în semn de recunoaştere, deşi o mare parte dintre ei claxonau pentru că vedeau o puştoaică la bord. Trecem și peste faptul că am avut ocazia să fiu la propriu strangulată de centura care pornea de undeva de foarte sus.

Viaţa, aşa cum credeam că este pentru un şofer ca Nea’ Marian, nu este deloc uşoară, ba chiar una periculoasă şi pe alocuri costisitoare şi obositoare. Dânsul a trecut de la nivelul de angajat, de acum cinci ani, când şi-a făcut propria lui firmă, şi a devenit un freelancer între ale meseriei sale.

Acesta, în prezent, are diverse contracte cu firme sau companii care doresc transporturi în ţară pentru diverse produse.

Să ai un camion înseamnă să plăteşti anual la stat aproximativ 40 de milioane, pentru licenţa de transport, asigurare şi, bineînţeles, impozit. Acum nu se aplică acestă sumă în mod general, aceasta poate fie să crească, fie să scadă, în funcţie de tonaj, mi-a explicat dânsul. În plus, la bordul oricărui astfel de autovehicul trebuie să fie instalat un tahometru (tahograf) avizat, utilizat pentru a înregistra activităţile şoferilor.

Vorbim despre un „ceas“ care înregistrează exact câţi kilometri au fost parcurşi, în cât timp şi cât au durat staţionările. Legea spune că după orice drum de 4 ore şi jumătate, şoferul trebuie să facă o pauză de două ore, iar după această pauză şi după un alt set de patru ore şi jumătate de condus, în mod obligatoriu pauza trebuie să fie de 9 ore. Într-un fel normal, pentru că se încearcă evitarea accidentelor din cauza lipsei de odihnă, dar absurd în ultima parte care ne spune că pauza trebuie să fie una de 9 ore.

Nea Marian şi-a învăţat meseria, nu dă bani pe nici un motel, el îşi dă scaunul puţin pe spate şi aţipeşte timp de două ore, conform legii, ca să respecte diagrama. În caz contrar, la verificări, ar primi amenzi, unele mai mari decât toate cheltuielile anuale care îi permit să funcţioneze.

Tot legea spune că, odată ce eşti „prins“ pe şosea, sunt verificate ultimele 28 de zile pe acest tahometru, asta înseamnă un număr mai mare de încălcări şi sancţiuni pe măsură ce cresc cu numărul de diagrame nerespectate. Dânsul este revoltat, dar nu este singurul în această situaţie, cele nouă ore te pot prinde în câmp, unde nu ai nici o facilitate şi nici un motel cum vezi prin filme la americani, cu benzinărie şi bar.

Legea, în mod paradoxal, nu ne fereşte pe noi, şoferii de maşină mică. Dimpotrivă. Pentru că şoferii de camioane trebuie să respecte un termen de livrare, pe lângă cel impus de tahometru, aceştia conduc nebuneşte ca să se încadreze în primul set de patru ore, pentru a evita o pauză prea lungă, respectiv cea de-a doua. Este normal când au familii de întreţinut, patroni cu pretenţii, iar banii sunt necesari cu toate riscurile unui accident uneori.

Am înţeles mai bine ce înseamnă o astfel de viaţă, am aflat că sunt şi femei în acest „domeniu“, şi pe cât aş fi crezut că ele sunt luate peste picior, Nea Marian mi-a spus că ele sunt foarte respectate, tocmai pentru că meseria este una dificilă chiar şi pentru un bărbat.

P.S.: Drum întins, Nea’ Mariane, şi mult spor!