O voce

[fsn_row][fsn_column width=”12″ margin=”{#fsnquot;right#fsnquot;:#fsnquot;16px#fsnquot;,#fsnquot;left#fsnquot;:#fsnquot;15px#fsnquot;}” font_size=”16px” column_style=”light”][fsn_text]

 

Am o voce în minte și-mi cântă și mă alintă și-mi spune…c-o să mor.
Îmi spune că ai mei mă iubesc, că am câțiva prieteni buni și că o să eșuez în tot ce fac.
E mereu cu mine, mă ține în brațe în gândul meu, mă liniștește când nu pot să adorm și-mi spune povești teribile.
Povești de dor. Povești în care cred. Și sunt peste tot; eu și povestea mea umplem aerul și tot ce e cunoscut.
Într-o zi unul dintre pacienții mei mi-a spus că vrea să îi amputez piciorul. I-am spus să vadă un psiholog, era sănătos tun. A doua zi a venit la urgențe cu piciorul tăiat “home made”.
Poate și el avea o voce în minte, țipa mai tare vocea lui? Era vulgară? Îi spunea lucruri frumoase?
Presupun că toți auzim o voce uneori. Ceva ce te îndeamnă, ceva ce te sperie, ceva ce te roagă.
Dar cum ar fi să auzim vocile altora? Vocile noastre să-și vorbească fără noi.
Dacă atunci când simți o conexiune cu cineva asta se întâmplă? Asta e când te îndrăgostești? Așa e când ai un copil?
Astea sunt sufletele pereche?
Doi oameni care-și vorbesc fără cuvinte… fără miscari…fara sunete…
Există suflete pereche?

 Text de Ionela Simion

Foto: Alexandru Doman

[/fsn_text][/fsn_column][/fsn_row]

Lasă un comentariu