Mi-am dat seama că trăiesc atunci când…

[fsn_row][fsn_column width=”12″ column_style=”light” margin=”{#fsnquot;right#fsnquot;:#fsnquot;16px#fsnquot;,#fsnquot;left#fsnquot;:#fsnquot;15px#fsnquot;}” font_size=”16px”][fsn_text]

Mi-am dat seama că trăiesc atunci când iubesc…

Sunt îndrăgostită de fiecare apus și răsărit, de diminețile răcoroase în care merg spre liceu iar întreg cartierul este învăluit în liniște și ceață, de serile în care doar luna mai luminează parcurile goale, de drumul către mare care pare că nu se mai termină și de aerul curat de munte.

Sunt îndrăgostită de fiecare zi petrecută alături de oamenii dragi mie, de momentele în care râd nebunește și găsesc noi motive să mă bucur de viață, de aminirile pe care le păstrez aproape și de gesturile simple care transmit mai mult decât o mie de cuvinte. Sunt îndrăgostită de tot ce mă înconjoară; de cărțile care așteaptă să fie citite, de melodiile care mă fac să dansez  în plină stradă, de zâmbetele primite întâmplător în stația de autobuz, de razele calde ale soarelui sau de ploile lui noiembrie, de gustul mâncărurilor care îmi amintesc de copilărie… iar dacă stau să mă gândesc mai bine, parcă până și pata de cafea de pe noua mea bluză albă are farmecul ei, pentru că am căpătat-o în urma unei după- amiezi memorabile de primăvară.

Mi-am dat seama că trăiesc atunci când suferința devine parte a vieții. Atunci când ochii erau încărcați de lacrimi, iar inima părea că mi se va frânge la următoarea mișcare bruscă, atunci când eram atât de dezamăgită de mine încât evitam orice încercare de a mă ierta, iar regretele și resproșurile îmi invadau mintea, unul câte unul, sufocându-mă, făcându-mă incapabilă să gândesc limpede. Atunci când eram copleșită de un dor caruia nu îi putea găsi alinare, iar fiecare soluție pe care o găseam părea incapabilă să îmi vindece rănile. Atunci când fiecare celulă a corpului meu urla de durere, mi-am dat seama că sunt mai vie ca oricând. Mi-am dat seama că trăiesc, că încă sunt. Și încă sunt și încă sper și cred în mine.

Cred că puterea există în noi și că de cele mai multe ori uităm să o căutăm și așteptăm să ne găsească ea în schimb, copleșiți fiind de situațiile prin care trecem. Lăsăm durerea să prindă rădăcini atât de adânci încât ajunge să își întindă ramurile în fiecare margine a firii noastre, devenind parte din cine suntem. Este normal ca destinul să ne surprindă și în astfel de ipostaze, lipsiți de apărare și deznădăjduiți și totuși, cumva, reușim să ajungem chiar aici, în inima prezentului. Chiar și atunci când crezi că nu simți nimic, inima ta bate într-un ritm propriu, pe acordurile suferinței sau ale tristeții. Inima ta bate! Bate, bate, bate. Ascult-o. Sau vrei să rămâi un cântec trist?

Text: Cătălina  Dobre

Foto: Alex Doman

 

[/fsn_text][/fsn_column][/fsn_row]

Lasă un comentariu