Teen Press 
foto: Cristian Puchiu – seminarist foto
Este o realitate că tot mai mulţi preferă să fie aspiraţi de un grup, de o bisericuţă – termenul cel mai des întâlnit. Când intrăm în liceu, vrem să ne afirmăm în faţa celorlalţi, să însemnăm ceva pentru mulţimea colorată. Nu vrem să fim luaţi drept, simpli elevi, umbriţi de o carte, ascunşi în spatele unei bănci. Dorim să avem recunoştinţă din partea a cât mai multe persoane. Dar recunoştinţa nu te face mai deştept şi faptul că alergi după ea te privează de realizarea a ceva mai concret şi mai inteligent. Poţi să fii admirat de doi-trei oameni, fără a adera însă în mod obligat la o „bisericuţă“.
Pentru că doresc să fie nişte şacali ai popularităţii, mulţi liceeni refuză să fie apreciaţi de un singur grup. Nu-i acuz. Este dreptul lor să conducă masele, mai ales dacă au aparatul instinctiv de manipulare. Putem spune despre aceştia că fac parte din mai multe „bisericuţe“ şi nu se codesc să-şi facă reclamă în rândul acestora, încercând cumva să unifice „triburile“, pentru a le controla mai uşor, sub forma unei mase compacte.
În cazurile în care nu vrem să facem propagandă de propria persoană, dar vrem să devenim adepţii unui grup, automat ne pierdem personalitatea. Dacă trebuie să respectăm tribul, tot aşa se cuvine să respectăm şi căpetenia, cu tot cu obiceiurile ei. E trist că, treptat, devenim nişte prototipuri umane, ne pierdem interesul pentru lucrurile care contează cu adevărat pentru noi, ne pierdem individualitatea şi ascultăm de un mic „dictator“, care ne spune să fim aşa şi nu aşa.
Într-o bisericuţă, liceenii vor să devină în mod constant „moaştele“ cele mai admirate, chinuindu-se vizibil să îşi reprezinte categoria din care fac parte, pentru a se integra. Pentru cei care nu au puterea de afirmare, este mai convenabil să devină nişte personaje uşor de interpretat faţă de restul unui grup. Cu restul lumii, vedeţi, este mai greu să comunici, asta presupune punerea mai multor neuroni în funcţiune.
Oamenii îşi fac penibila iluzie că, intrând într-un grup, vor primi şi sprijin la nevoie. Asta fac prietenii! Dacă cineva nu te acceptă în cercul lui decât pe baza unor criterii de genul „să ai ţinuta asta“ sau „să asculţi, excusiv, muzica asta“, atunci acel cineva nu îţi este prieten, şi prin urmare te va lăsa baltă.
recunostinta implica o fapta buna facuta in favoarea cuiva care…eventual va fi recunoscator.
Oare nu este vorba de recunostere?
In rest, perfect ancorat in realitate
Da, ai dreptate, nu am gasit cuvantul cel mai potrivit, ca atunci cand cineva iti ofera recunostiinta, inseamna ca o primesti pe merit, nu ai cum sa fortezi pe cineva sa ti-o ofere. Recunoastere ar fi fost perfect.
Multumesc pentru reply si pentru atentia pe care ai acordat-o! Ma bucur ca l-ai citit.:D
Eu nu depind de niciun grup si asta nu e pentru ca nu as vrea sa am prieteni in clasa ci pentru ca nu am fost acceptata in niciunul,tot ce apreciaza ei la o persoana e cat de bine stie sa barfeasca/cate glume nesarate face pe zi.Ba mai mult ,majoritatea ma vorbesc pe la spate desi nu le am facut nimic.Nu zic ca sunt sfanta dar nu cred ca atata timp cat eu imi vad de treaba mea si stiu ca am incercat sa ma imprietenesc cu ei nu cred ca e normal sa continue asa fara motiv.Un articol foarte bun btw:)
Ai nimerit intr-un colectiv mai…special, ca sa nu zicem nasol. E bine ca n-ai cazut in capcana in care cad multi: momentul in care cineva isi schimba atitudinea si modul de viata doar ca sa fie intr-un grup pe care nu-l apreciaza in totalitate.