Teen Press Emoție și visare – cele două cuvinte ce definesc piesa Maria de Buenos Aires. Din momentul în care pășești în sala de la teatrul Teatrelli, lumina roșie difuză și canapelele vintage te transpun într-o altă lume, una plină de mister și senzualitate a Buenos Aires-ului sfârşitului anilor 1800. Răzvan Mazilu ne surprinde din nou, de data aceasta cu un musical eteric, demonstrându-și încă o dată meritul pentru dezvoltarea teatrului de musical românesc.
Un spirit bătrân care, suferind în urma pierderii singurii sale iubiri, Maria, o readuce pe aceasta la viață în incipitul piesei. Gheorghe Visu, într-un minunat moment al carierei sale, joacă rolul bătrânului spirit orb, captivând publicul cu poemele sale aproape aberante, pline de metafore care mai de care mai complicate, dar și cu talentul său ce este capturat în momentele tensionate, încărcate de durere și emoție ale musicalului. Lucrul care m-a marcat cel mai tare a fost abilitatea domnului Visu de a ține permanent ochii închiși pe întreaga durată a piesei, lucru care îmi provoca amețeală doar punăndu-mă în pielea sa. Însăși Maria de Buenos Aires, această zeiță a tangoului și a dragostei, jucată de către Ana Bianca Popescu, a zguduit publicul cu vocea sa de soprană și cu felul în care se unduia pe scena circulară din mijlocul acestuia, felul în care prindea priviri din public și își spunea povestea, pe care nici măcar ea însăşi nu o înțelegea. Maria, fiind acest dar blestemat de la Dumnezeu, existând și nematerializându-se vreodată cu adevărat, atrăgea bărbați în patul său, știind că ziua următoare o aștepta uitarea sau chiar părăsirea acestei lumi. Emoția şi tremurul actriței din anumite scene ale musicalului m-au făcut să îmi ocup locul pe marginea scaunului, îngrijorată și încruntată, simpatizând cu personajul său. Dramă și mister și frumusețe- toate acestea o construiau și o dărâmau în același timp pe Maria, umbra tangoului din Buenos Aires.
Lucian Ionescu, unul dintre preferații noştrii aici la Teen Press, m-a surprins din nou de data aceasta nu prin interpretarea impresionantă a personajului principal, ci prin versatilitatea sa în rolul nu a unuia, nu a două, ci a cinci personaje în total. De la vânzătorul ambulant ce îi răpește Mariei primul sărut, până la preotul ce îi vestește sfârșitul, Lucian Ionescu se transformă pe scenă în fel și chip, însă talentul său, demonstrat de data aceasta și prin dansul unui tango, este singurul lucru neschimbat în performanța sa. M-a amuzat nespus și m-a încântat rolul său de Analist, sub formă de clovn nebun și psiholog, rol pe care Lucian Ionescu l-a jucat cu fler și carismă, cu prefăcută nebunie și ochi încrucişați, deschişi larg, și cu un zambet nebun adresat publicului, neclintit pe fața sa. Întreaga orchestră a fost, într-adevăr, de vis, contribuind la atmosfera acestui peisaj de lucid, muzica răsunând parcă din străfundurile străzilor Buenos Aires-ului. Corul, format din Bogdan Iacob, Andrei Mărcuță și George Vasile, ce a acompaniat acțiunea pe întreaga durată a musicalului, a reprezentat unul dintre lucrurile mele preferate din întregul piesei. Vocile celor trei, fie separate, fie laolaltă, îmi provocau fiori pe şira spinării, aducându-mi aminte de cele trei Moire din mitologia greacă, cele care îți croiau destinul. Trebuie însă să fiu complet sinceră cu voi, aşadar vă mărturisesc că au fost câteva probleme tehnice în ceea ce priveşte sunetul, iar versurile, vocile actorilor nu s-au auzit la fel de clar pe cât mi-aş fi dorit sau pe cât m-aş fi aşteptat, însă sunt convinsă că acestea sunt doar finețuri asupra cărora vor reveni sau poate doar un accident nefericit de la reprezentația la care am fost eu spectator.
Un musical ce te lasă perplex, un musical ce te împleteşte atât de adânc în esența sa încât părăseşti sala de teatru visând și plutind, gândurile fiindu-ți acaparate de către misterul Mariei de Buenos Aires.
Text: Maria Bianca Dumitru
Cover: Teatrelli
