Mai vorbim noi oare limba noastra?

de Florentina Ţărînă – redactor
foto: Roxana Leocovici – fotoreporter

„Diseară mergem la un party.“
„Rochia asta este foarte chic.“
„I-am lăsat un ciubuc destul de mare.“

Vă sună familiar acest tip de limbaj? Desigur, sunt cuvinte des folosite şi care s-au înrădăcinat atât de puternic în limba noastră încât majoritatea oamenilor nu le mai cunosc originea. Mulţi ar afirma că sunt româneşti, în special cele care au intrat în limbă cu multe secole înaintea noastră; însă aceste „intercalări“ nu au existat de la început.

Toate acestea se numesc neologisme. O definiţie pe înţelesul tuturor ar fi aceea că neologismele sunt cuvintele care au intrat în limba română din alte limbi, în special cele de mare circulaţie, pentru a denumi diferite noţiuni noi şi pentru care nu se poate face o traducere sau nu există un înlocuitor. Însă asta înseamnă să fie introduse şi folosite cuvinte necesare, cum ar fi cele din domeniul tehnologiei, în cazul cărora traducerea numelor lor ar suna ciudat, iar nu toate cuvintele care ni se par nouă că sună mai bine decât cele originale. Şi, astfel, apare un fenomen specific perioadei noastre, fenomen ce constă într-o aglomeraţie de cuvinte provenite din mai multe limbi, care denumesc acelaşi lucru. Cum am dat şi exemplele de la început.

Nu mai spunem „petrecere“, spunem „party“. Nu mai spunem „la modă“, spunem „chic“. Nu mai spunem „loc de muncă“, spunem „job“… Şi multe alte cuvinte care au intrat în limba română odată cu influenţele culturale americane, britanice, franceze, germane şi turce.

Momentan, noi trăim în perioada împrumuturilor lingvistice din limba engleză. Odată cu stilurile şi modelele culturale adoptate de către români, au intrat şi aceste cuvinte („job“, „week-end“, „party“, „clubbing“, „Oh my God!“, „penalty“ etc.) care au ajuns, multe dintre ele, să le înlocuiască pe cele din limba noastră. Dar engleza, fie ea americană, fie britanică, nu este singura limbă din care am adoptat. În perioada secolelor XIX-XX, limba română s-a dezvoltat prin primirea unor noi termeni din limba franceză, limbă foarte vorbită în acel moment. Cauza acestui val de neologisme: tinerii din familiile înstărite care se duceau în Franţa, ţară înfloritoare din punct de vedere cultural şi cu un sistem de învăţământ bine pus la punct, pentru a-şi face studiile. Astfel că, odată cu tinerii întorşi în ţară, au intrat, pe lângă ideologia revoluţionară „dreptate şi egalitate“, şi multe cuvinte franceze.

Însă şi în acest moment a existat un fenomen identic celor din zilele noastre. Mai clar, doamnele noastre au devenit „madam“, rochiile şi obiectele au devenit „chic“, „draga mea“ a devenit „ma cherié“, iar „prietena“ a devenit „amié“. Nici „mama“ şi „tata“ nu au scăpat de acest „trend“, cele două cuvinte devenind „maman“ şi „papa“. O critică comică o va face Vasile Alecsandri în celebrul său ciclu de comedii „Chiriţele“. Şi atunci, ca şi acum, limba a fost „îndesată“ cu aceste cuvinte doar pentru ca indivizii să-şi poată arătă apartenenţa la o clasă socială superioară şi faptul că ei au o cultură vastă dobândită pe meleagurile franţuze.

O a treia perioadă importantă după formarea limbii române, invers cronologic, este perioada domniilor fanariote. Diferenţa dintre aceasta şi celelalte două perioade este faptul că ele au intrat în limbă ca o cauză a noilor reguli impuse de Imperiul Otoman. Astfel, au apărut cuvinte precum „ciubuc“, „bacşiş“, „acadea“, „berechet“, „moft“, „belea“, „geantă“, „zeflemea“, „hatâr“, cuvinte des folosite şi azi.

Acestea fiind spuse, revin la întrebarea iniţială: mai vorbim noi astăzi limba noastră originală, după atâtea schimbări şi „remodelări“ prin care a trecut?