Inca putem fi umani!

Inca putem fi umani!


Inca putem fi umani!

de Livia-Beatrice Popa – redactor
foto: Roxana Leocovici – fotoreporter

Da, deja se ştie că suntem, ca ţară, pe ultimele locuri la toate: la economie, la salarii etc. Suntem oaia neagră a Uniunii Europene, nimeni nu ne vrea. Problema cea mai mare este că s-a dezvoltat acest cult al renegării noastre ca popor chiar şi printre noi. Noi înşine ne dăm în cap şi ne repezim spre codaşi ori de câte ori avem ocazia.

Încrederea în noi este sub orice limită, ne privim cu resemnare, iar orice încercare a noastră este sortită eşecului. Hai să nu pierdem ce are mai de preţ un om şi care este gratuit – respectul. Consider că de aici porneşte totul. Respectul faţă de noi înşine, faţă de suferinţa celuilalt, faţă de natură. Câţi dintre voi aţi donat sânge? Câţi dintre voi aţi participat la proiecte ce se bazează pe voluntariat? Câţi dintre voi aţi participat la programe ecologice?

În ceea ce priveşte ecologia, poate părerile sunt împărţite. Argumente pro şi contra se pot găsi mereu. E adevărat, acum este un fel de modă să te dai ecologist. Nu te poţi numi ecologist dacă nu stai în peşteră şi mănânci ierburi, ar spune unii, însă lucrurile nu stau chiar aşa.
La ce vreau eu să mă opresc însă, este donarea sângelui. Dacă la ecologie unii cârcotaşi ar putea invoca zicala „cu un gunoi strâns nu se face curăţenie“, la donarea sângelui nu mai este cazul, pentru că o singură punguţă de sânge poate să ajute două, trei persoane.
Este greu de înţeles de ce foarte puţine persoane fac asta. Este o metodă atât de uşoară de a salva viaţa unui om. Două ore din viaţa noastră poate să salveze o viaţă. Până de curând am respins astfel de campanii, care vin cu mesajul ăsta aşa „grav“ – „salvează o viaţă“, „viaţa lui X este în mâinile tale“. Nu par să te mai influenţeze cu nimic şi treci pe lângă ele nepăsător. Însă o vizită la centrul de donare îţi schimbă total perspectiva. Nu este obligatoriu să donaţi, doar mergeţi, informaţi-vă de la doamnele asistente, întrebaţi oameni care au făcut asta. O să daţi peste oameni care fac asta constant, o să găsiţi oameni care leşină mereu înainte să doneze, de emoţii; însă, totuşi o fac. E adevărat, se dau câteva recompense materiale la final, dar pe care nici n-are rost să le menţionez, pentru că după ce veţi face acest gest, ele nu vor mai însemna nici 10% din recompensa spirituală. Însă mă veţi crede pe cuvânt doar după ce veţi trece prin această experienţă. Dovada este că veţi vedea oameni bogaţi, frumos îmbrăcaţi, care fac asta şi revin mereu. Poate şi ei, cândva, au fost pe masa de operaţie şi s-au folosit de sângele altora, sânge care le-a salvat sănătatea. E de datoria lor să facă şi ei la rândul lor asta. Până la urmă, sângele nu poate fi cumpărat, aşa că nu putem decât să depindem de bunăvoinţa celui de lângă noi.

Sunt câteva condiţii care trebuie respectate, totuşi: vârsta (peste 18 ani), greutatea (minimum 50 kg), tensiunea arterială, lipsa unor afecţiuni, să fi trecut mai mult de 60 de zile de la ultima donare. Dacă îndepliniţi aceste condiţii, niciun pretext nu este suficient de bun pentru a nu acţiona în acest sens. Există aşa-zisul mit că donarea provoacă reacţii adverse, însă atâta timp cât te informezi şi ştii ce să faci înainte şi după, tot procesul decurge foarte bine, ba chiar vă puteţi desfăşura activităţile zilnice fără probleme. Dacă cineva a acuzat vreodată durere sau ameţeală după, acestea nu sunt decât rezultatul fricii sau o reacţie indusă chiar de noi. Se mai invocă adesea teama de ace, de procesul în sine, însă aţi putea găsi în acest gest, sub motivaţia unei fapte nobile, modalitatea de a scăpa de aceste temeri.
Faceţi asta doar dacă sunteţi cu adevărat pregătiţi, informaţi şi convinşi de aceste detalii, pentru că teama poate să complice situaţia. Motivaţia trebuie să vină de undeva din noi. Fie că ţine de recompensa materială, fie că te gândeşti că, din sute de oameni care se operează în ziua aia, tu vei contribui la viitorul unuia dintre ei, fie că vrei să te simţi un om bun, finalitatea este cea care contează cu adevărat.
Dacă tot spuneam la început că suntem pe ultimele locuri cam la toate, acest domeniu nu face diferenţa. Doar 1% din populaţie donează, pe când Danemarca se află în top cu 10%. Ceea ce spune foarte multe despre lipsa de informare, singurul motiv pe care eu îl pot numi întemeiat pentru numărul scăzut de donatori. În anul 2002, cantitatea de unităţi de sânge donate a fost de 183.000 unităţi, cererea fiind însă de peste 240.000 de unităţi. Iar acest lucru se repetă de la an la an.

Ar fi aşa de frumos dacă toată această treabă ar fi văzută cu mult mai multă uşurinţă, ca fiind ceva normal, ca şi cum ai face un cadou cuiva, ca şi cum i-ai da unui nevoiaş o pâine. Însă, din păcate, acest lucru la noi încă nu este posibil. Asistentele încă rămân uimite când le spui că vrei să donezi din pură iniţiativă, că nu, nu ai pe nimeni în spital care are urgent nevoie şi nici din motive de sănătate nu recurgi la asemenea gest. De aceea aprecierea lor este înscrisă pe pereţi, unde sunt trecute numele „clienţilor fideli“. E cumva trist că un lucru care ar trebui să fie normal este ridicat la rang de faptă dumnezeiască. Nu ne costă nimic, nu ne afectează, ba chiar e benefic, nu necesită timp exagerat… Hai, deşteaptă-te, române, […] să dăm dovezi la lume, că-n aste mâni mai curge un sânge de roman!

Recommended Articles

2 Comments

  1. omg! :)). interesanta poza, dar deloc motivanta :-s… articolul cam despre asta era :))

  2. Interesanta tema pentru articol, dar cam slabut. Nu prea-mi place modul in care ai incercat sa faci donarea de sange ca o datorie a fiecaruia.

    Asa cum ai zis si tu, depinde foarte mult de niste criterii, cel mai important fiind sanatatea persoanelor care vor sa doneze. Unii nu pot dona (sau nu vor) sa doneze din motive religioase. Unii nu pot dona pentru ca pur si simplu nu stiu despre asta, n-au unde sau pur si simplu n-au incredere in personalul care se ocupa de asta.

    Da, este foarte adevarat ca lipsa de informare este cea mai mare problema si de-asta trebuie promovat aceasta practica, dar nu prin a o transforma in obligatie. In plus, trebuie rezolvata si problema mentalitatii oamenilor (“ce castig daca fac asta?”).

Leave a Reply

Your email address will not be published.