Teen Press 
foto: Cătălina Cosma – fotoreporter
În zilele noastre ne lovim din ce în ce mai des de cazuri ce au în vedere dispariţiile copiilor, cele mai întâlnite fiind cele ale adolescenţilor. Astfel, se ridică un mare semn de întrebare care încetul cu încetul ne perturbă şi ne îngrijorează. De ce s-a ajuns în acest stadiu de incertitudine şi de teamă? De ce a crescut considerabil rata dispariţiilor? Cum va arăta viitorul? Ei bine, lista aceasta de întrebări poate să continue la nesfârşit, atâta timp cât răspunsurile sunt parcă mai greu de găsit şi de înţeles. Cu toate acestea, o analiză meticuloasă ne va oferi şansa de a înţelege şi de a conştientiza motivele şi chiar consecinţele acestei probleme.
În primul rând, există o discrepanţă între o dispariţie propriu-zisă, cunoscută şi sub denumirea de dispariţie în împrejurări suspecte, şi o plecare voluntară cauzată de o multitudine de aspecte interne sau externe. În general, aproximativ 95% din cazurile întâlnite la nivel local au în vedere plecările voluntare ale adolescenţilor ajunşi în pragul teribilismului, a monotoniei, a dorinţei asidue de schimbare şi de ieşire în evidenţă! De asemenea, trebuie neapărat evidenţiate repercursiunile unei astfel de acţiuni necugetate care sunt de cele mai multe ori nefaste! Dispăruţii pot fi, fără nicio ezitare, victimele unui puternic dezechilibru psihologic, existând şanse mari de a rămâne marcaţi şi traumatizaţi după o astfel de aventură. Totodată, aceşti tineri îşi pun viaţa în pericol la fiecare pas, iar lipsa bunurilor materiale îi poate îndemna să fie părtaşii unor acte de violenţă şi infracţiune.
În al doilea rând, trebuie să ne axăm mult pe cauzele care îi îndeamnă pe aceşti tineri să comită astfel de greşeli. Chit că este vorba de o ceartă cu părinţii sau de presiune din partea anturajului, plecarea de acasă nu este şi nu va fi vreodată văzută ca o soluţionare a problemei! Din contră, aceasta este percepută ca o agravare! Un lucru este cert, şi anume nimeni nu îşi alege familia în care să se nască. Unii au parte de o viaţă de lux, lipsită de orice fel de grijă, pe când alţii se roagă să aibă ce să mănânce pentru a doua zi şi abia îşi permit strictul necesar! Întrebarea care ne preocupă pe toţi are în prim-plan acest: „De ce?“. De ce aleg să dispară din peisaj şi să se expună altor pericole? Vă spun eu motivul. Aşa cum am mai menţionat mai sus, totul levitează în jurul teribilismului, a nevoii de cunoaştere a necunoscutului, dar de multe ori dispăruţii pot fi victime ale omorului, lipsirii de libertate, viol şi chiar vătămare corporală, unde ţin să reamintesc de furtul de organe şi de multe alte complicaţii. Dacă tragem linie, totul este în van! Nu numai că familia va trece prin momente dificile până la găsirea dispărutului, dar şi „protagonistul“ va avea mult de suferit şi îşi poate rata viitorul din pricina unei idei nebune!
În aceeaşi ordine de idei, trebuie să fie încurajată comunicarea între părinţi şi copii şi trebuie acordată o atenţie maximă anturajului, a oamenilor cu care ne petrecem timpul liber. Sunt multe cazuri în care lipsa de comunicare a avut repercursiuni neplăcute, mai ales în situaţiile adopţiilor atunci când tinerii au aflat prea târziu de trecutul lor. Un alt exemplu se reflectă în cazul abuzurilor, care le provoacă tinerilor traumatisme şi astfel aleg să dispară şi să caute liniştea! Trebuie amintită Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţie a copiilor din cadrul primăriilor, care se ocupă cu astfel de situaţii. Totul pe lumea asta are o rezolvare. Totuşi, să privim problema şi din cealaltă perspectivă. Să presupunem că nu avem de-a face cu plecări voluntare, ci cu dispariţii în împrejurări suspecte. De cele mai multe ori, tinerii sunt victime ale traficanţilor de organe şi ale proxenetismului! De aceea, comunicarea dintre părinte şi copil joacă un rol primordial. Trebuie să existe o bună colaborare şi încredere din partea amândurora. Copilul nu trebuie lăsat prea libertin atâta timp cât nu există o certitudine care să afirme că el nu frecventează anturaje dubioase care l-ar putea corupe!
În încheiere, nu trebuie încurajată plecarea de acasă. Teribilismul şi lipsa de comunicare pot conduce la urmări dezastruoase, inclusiv la moarte. Viaţa are urcuşuri şi coborâşuri şi nimic nu este permanent! Nici chiar fericirea, ca să nu mai vorbim de durere sau suferinţă. Trebuie cu toţii să înţelegem odată pentru totdeauna că orice lucru are rezolvare atâta timp cât noi suntem dispuşi să discutăm despre respectiva problemă! „Când nu avem ce să iubim, trebuie să învăţăm să iubim şi să preţuim ceea ce avem“, spunea o vorbă din popor. Oare suntem pregătiţi de o schimbare? Mai merită să ne plafonăm în nesiguranţă şi teamă când noi suntem pionii principali în acest joc? Haideţi să învăţăm să privim şi partea plină a paharului şi să nu mai acţionăm fără discernământ. Până la urmă tot noi vom avea de suferit…
