Destinatie verticala

Destinatie verticala


Destinatie verticala

de Adrian Vârgolici – colaborator
foto: Carina Coman – seminarist foto

„Sus! Haide, nu mai tăia frunza la câini!“. În general, de câte ori ne auzim spunându-ne lucrul acesta în timp ce stăm mâncându-ne zilele trântiţi pe o canapea, cu un ecran mare în faţă şi cu telecomanda şi gustările de-o parte şi de alta? Nu prea des, s-ar zice. Încet, încet, ne transformăm voluntar în nişte legume; iar asta cu bună ştiinţă şi nesiliţi de nimeni. Devenim acei „couch potato“, fiinţe vegetative ce depind non-stop de naveta frigider-televizor. Buni de gură şi de bătut cu pumnii în piept, trăncănim despre cum vom schimba noi lumea, făra a fi conştienţi de ridiculozitatea de care dăm dovadă, fiind la orizontală şi fizic şi psihic.

Dacă e să ne gândim bine, nouă ne-a fost dată o viaţă pe care noi putem s-o trăim în modul propriu şi personal, să facem ce vrem cu ea şi să ne axăm scopurile pe parcursul ei după pofta inimii. Totuşi, problema intervine atunci când aruncăm totul la gunoi printr-o singură decizie: renunţarea. Ne dăm bătuţi când vine vorba de mulţumirile noastre pe plan personal şi social; fără ambiţie, fără voinţă, reducem totul la o situaţie confuză în care bâjbâim prin beznă pentru a ne găsi scopul şi motivaţiile pierdute undeva, pe lângă canapeaua din faţa televizorului.

Uneori, ni se reproşează că există persoane care ar da orice să aibă viaţa noastră, care au devenit „legume“ fără voia lor şi care ar profita din plin de oportunităţile ce li se oferă. Vinovăţie, nimic mai mult nu vom simţi. Însă niciodată nu este îndeajuns.
Ce e de făcut?! Se spune că, uneori, e nevoie de ceva care să ne marcheze, pentru a ne impune un start mulţumitor, o dezlipire din carapacea în care ne-am ascuns până în prezent. Oare de ce nu putem pur şi simplu să ne ridicăm şi să pornim la treabă, fără să mai medităm şi să fim în dubii? În primul rând, pentru că fără foc nu iese fum şi în al doilea rând, pentru că, într-o lume unde anturajul ne influenţează masiv, este greu să te schimbi fără un impuls, fără altă sursă care să te influenţeze; lumea niciodată nu se va schimba pentru noi, ci noi pentru ea.

Aşadar, să presupunem că impulsul, „şutul“ dătător de viaţă, nu mai vine. Ne aflăm într-o dilemă de unde nu ne poate scoate nimeni pentru că, totodată, restul se află în aceeaşi oală cu noi. Totul depinde numai şi numai de puterile noastre. Aici suntem noi, mai încolo restul lumii şi în faţa noastră, este starea leguminoasă în care ne-am vârât cu încăpăţânare.

Totuşi, undeva, un gând pâlpâie; un gând salvator pe care îl conştientizăm zi de zi însă, îl îndesăm într-o cutiuţă mică în creierul nostru şi îl lăsăm să ne ţipe constant în cap, refuzând să-l auzim. Gândul că ceea ce facem e greşit; gândul că lucrurile nu ar trebui să o ia în direcţia în care o iau, ci să îşi croiască drum către ieşire, către un nou început, unul mai bun, de data aceasta. Aşa că, ne facem curaj şi evadăm, lăsăm trecutul pătat în urmă şi ne creăm un viitor cât putem noi de bun. Ne ridicăm şi ne ordonăm în totalitate, lăsând lucrurile, de data aceasta, pe verticală.

Recommended Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published.