„Chinezul supranumit Corona virus”, „Țiganul-Fură-Tot” și alte legende românești

„Rasismul nu este o problemă în România.” 

Afirmația aceasta mi-a ajuns la urechi acum puțin timp și pe moment m-am gândit că reprezintă o simplă părere, nicidecum o idee acceptată de un număr prea mare de oameni. Așadar, vă puteți imagina uimirea mea când am observat că asta este de fapt, impresia generală a românilor.

E posibil să fi fost prea critică și să mă refer doar la cazuri izolate? Poate situația nu era așa de gravă pe cât o vedeam eu. Și totuși când deschid televizorul și aud remarci rasiste făcute de presupuși „influenceri” și prezentatori cu o audiență considerabilă revin la părerea mea originală, și anume că rasismul chiar există. A ajuns să fie normalizat și ignorat. Sau poate problema se regăsește în faptul că niciodată nu am realizat că ceea ce facem poate jigni anumite culturi. 

Din punct de vedere istoric, România mereu a fost poporul asuprit și tolerat de către alții, (spre exemplu, românii din Transilvania sub conducerea Imperiului Habsburgic). Singurii pe care i-am discriminat la rândul nostru au fost țiganii, care au fost eliberați definitiv de sclavie abia în anul 1856. Drumul spre integrarea lor în societatea românească nu s-a încheiat nici astăzi, după aproape 170 de ani, dat fiind faptul că la liceu și facultate există acele „locuri special destinate elevilor/ studenților de etnie rromă”. Motivația din spatele acestei idei nu are decât intenții bune, și anume sprijinirea educației, dar în acest fel diferențele dintre elevi se adâncesc, iar acest „privilegiu” instigă la ură și plasează etichete neplăcute. Am eliminat violența și am învățat să tolerăm, dar nu suntem deschiși la incluziunea lor. Când auzim prin ziare de o persoană de etnie rromă creând probleme în țările vestice, nu ne sfiim din a-i critica chiar mai mult decât străinii. „Ne spălăm pe mâini” de ei și îi lăsăm să se descurce, pentru că nu sunt cu noi, sunt de unii singuri și nu ne reprezintă. Ce nu realizăm e că parte din comportamentul lor poate fi și vina discriminării perpetue pe care au trebuit să o îndure secole la rând. Dacă nu ți se acordă un loc de muncă și nu ai bani, furi, dacă ești jignit și respins, vei răspunde cu aceeași monedă. Putem spune, deci, că nu am influențat deloc persoanele de etnie rromă să recurgă la metode disperate pentru a supraviețui?

Iar dacă pe vechii noștri prieteni ne este greu să îi acceptăm, nu ar trebui să ne surprindă că numeroasele culturi la care România este expusă acum ajung victime ale preconcepțiilor. Avem astfel termenul de „orezari” sau „chinezi” folosit pentru absolut orice persoană originară din Asia de Est. Într-adevăr, China e mare, dar nu toate persoanele cu trăsături asiatice vin de acolo. E ca și cum o persoană din China ne-ar cataloga drept cetățeni ruși pentru că Rusia e mare, noi suntem pe acolo pe lângă și semănăm puțin. 

Pe cât de mare este Asia de Est, pe atât e de diferită. De aceea, Cambogia,una dintre cele mai sărace țări din lume nu ar trebui asimilată Chinei și economiei sale hiperdezvoltate. Elevii din Myanmar, unde educația este aproape inexistentă, nu au acces la informație ca studenții din țări cu sisteme educaționale de renume, precum Coreea de Sud sau Japonia. 

Necunoscutul are ca primă reacție respingerea și tocmai acest lucru se întâmplă și în România. Recent, un val de imigranți străini, majoritari din țările subdezvoltate din Asia, au sosit aici pentru a ocupa locuri de muncă mai puțin atrăgătoare pentru români. Probabil v-ați întâlnit cu unul dintre ei, și experiența nu a fost una plăcută (se poate spune că cei șapte ani de-acasă ai lor nu au fost foarte frumoși), dar nici primirea nu a fost foarte călduroasă. Un caz exemplu al fricii colective față de diversificare culturală a ajuns în media la începutul anului. Mai mulți oameni dintr-o localitate au refuzat să mai cumpere produse de la o brutărie care angajase lucrători srilankezi, pentru că reprezentau un adevărat pericol pentru integritatea lor culturală: ,,După doi ani, cei șase (lucrători) își vor aduce familiile și după încă patru-cinci ani, ne vom găsi înconjurați de oameni de culoare”.

Mass-media ar trebui să ofere un exemplu pozitiv, unde diversitatea rasială este acceptată și încurajată, nu? Poate într-o lume ideală, da. În schimb, publicul românesc își începe dimineața cu emisiuni matinale în care oamenii de origine asiatică sunt ridicularizați și munca lor este luată în glumă. Dacă vreun post de radio se încumetă să pună o melodie a unui artist din Asia (pentru că de multe ori se refuză muzica, fără vreun motiv, chiar și la posturile mainstream), fie ea și în engleză, rare sunt ocaziile când gazda nu încearcă să „imită” limba, sau când nu se fac remarci lipsite de respect („Ăștia mănâncă câini, nu?”, „Cum poate cineva să îi deosebească, sunt toți la fel!”,,,Pe bune nu îmi dau seama dacă sunt fete sau băieți”). Și toate astea se spuneau înainte ca pandemia de coronavirus să izbucnească și ca Asia în înregime să devină blamată și toți cetățenii ei presupuși purtători ai virusului.  

Dar nu rău-voința e de vină întotdeauna. Așa cum am menționat și mai devreme, România nu este pe atât de familiară cu noțiunea de multiculturalism precum alte state sunt.
Până la urmă, Marea Britanie a fost un imperiu colonial timp de câteva secole, au avut sute de ani să integreze minoritățile în cultura lor și să devină statul divers care este azi. Și noi putem, însă, să ne deschidem spre alte culturi, mai întâi prin educație. Spre exemplu, probabil că noțiunea de „blackface” e necunoscută multora.  Ea reprezintă colorarea feței unei persoane albe pentru a imita o persoană de culoare. Pare inofensiv, așa-i? Chiar vedem practica destul de des la televizor. Însă, este o jignire adresată persoanelor de culoare, întrucât acest „curent” a început ca o formă de batjocură la adresa comunităților de negri din America. Pe vremea războiului civil, actorii albi jucau roluri dezumanizând oamenii de culoare și încercând să scuze sclavia pe motivul superiorității rasei lor. O altă formă de rasism pe care nu o identificăm așa ușor, „the n word” a fost folosit îndelung ca o formă de îndoctrinare a negrilor prin care să se creadă o rasă inferioară. Din acest motiv, termenul folosit de oricine neaparținând rasei negre poate crea controverse. De curând, un youtuber român bine-cunoscut a postat un videoclip în care încearcă să normalizeze aceste forme de rasism, care, cum am prezentat  anterior, sunt insensibile față de minorități. „Totul pentru umor”, pare a fi argumentul său suprem, desconsiderând istoria unei culturi din care nu face parte și despre care, probabil, nici nu s-a informat suficient. Privilegiul omului alb l-ar numi unii.

După ce am mers puțin prin școlile din România și am văzut un copil de etnie rromă așezat separat de colegii lui albi, după ce ne-am deschis televizorul și radioul și am aflat că toți locuitorii continentului Asia (sub denumirea populară de China) mănâncă lilieci și câini și poartă Covidul după ei, și după ce am intrat pe social media și am observat că pot să jignesc pe oricine dacă fac o glumă bună, aș încheia printr-o întrebare:

Chiar nu este rasismul o problemă în România?

Text: Cristina Mantu

Imagine: Unsplash, Shane Rounce

Recommended Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *