Teen Press Întrebându-mă dacă am sărbătorit cu adevărat Paștele în lumea contrastelor și a contradicțiilor din copilărie, am adunat poveștile altora. Astfel, a ieșit un mic manual cu răspunsuri emoționante, autentice și robuste.
„Nu am nicio amintire marcantă petrecută în timpul perioadei pascale. Mi se pare atât de îndepărtată, chiar și acum, când pe mine nu ma învie într-o bucurie autentică. Ce mi-aș dori! Ce-ți pot spune despre copilărie e că e în ceață. Priveam cu admirație și entuziasm filmele specifice. Bineînțeles, Iisus din Nazareth, Exodus și altele. Vinerea mergeam la biserică și duceam garoafe, întotdeuna câte două. Nu îmi plăceau ouăle roșii pentru că erau reci, drobul si mielul nu le mâncam. Mă entuziasma ciocolata în formă de iepurași sau ouăle umplute cu creme dulci. O văd pe bunica, mereu într-o competiție ascunsă în inima ei cu mama: cine, ce face. Nu mai e. Într-o vreme ca aceasta s-a dus. 3 mai 2019. Niciun sentiment. Mai bine. Da? Nu? Poate? Liniște. Țin minte vremea care era atât de schimbătoare, ca cea de astăzi, și pe mama care repeta că nu se va încălzi, cu adevarăt, până când nu va trece Paștele. Același lucru îl repetă și azi. Îmi amintesc lumina care mi se părea diferită în dimineața Învierii și noaptea dinainte în care aveam voie să stau trează până târziu pentru a merge și a lua Lumină. Apoi, totul trecea și nu rămâneam cu mai nimic. Un soi de ușurare! Ulterior, Paștele a devenit Învierea lui Iisus, fiul lui Dumnezeu și bucuria, speranța pe care El le-a adus. Viața nu s-a terminat vineri, iar suferința de sâmbătă a fost învinsă de o duminică glorioasă. Evenimentele petrecute în timpul vieții lui Hristos pe pământ sunt cele care dau sens acestei sărbători. Pentru mine, Paștele e Înviere, atât a vremii, după cum tot zice mama, cât și a ființei. Pentru mine, Paștele miroase a garoafe. Paștele e sărbătoarea bucuriei! Haideți să ne bucurăm în Nădejdea vie!” (Theodora L.)
„Îmi vin în minte mai multe amintiri legate de Paștele copilăriei, care își avea începutul încă din Săptămâna Mare. Participam la Denii cu lumânarea în mână pe tot parcursul slujbei, până se topea aproape de tot, ținând chiar un concurs a cui rezistă mai mult. Împreună cu toată biserica cântam Prohodul ținând cărticele în mână și formând grupuri cu persoane pe care nu le cunoșteam, dar pe care le simțeam aproape. Și acum mai păstrăm anumite obiceiuri. În Joia Mare iau un lighean cu apă și șampon și mă rog de ceilalți să mă lase să le spăl picioarele, deși nu pot scăpa de ei să îmi facă același lucru și mie. Sâmbăta Mare este ziua pregătirilor, în timp ce urmărim procesiunea de la Sfântul Mormânt, când vine Sfânta Lumină. Seara avem obiceiul să ne uităm la ultima parte a filmului Iisus din Nazareth, cea cu patimile Mântuitorului, în timp ce mama se roagă de noi să ne culcăm puțin ca să nu ațipim la slujba de Înviere. Caut să ma îmbrac cu ceva alb în noaptea de Înviere, pentru mine semnifică bucurie și lumină. Noaptea de Înviere trece cu fior și lacrimi de bucurie, dar și cu nerăbdarea de a gusta din ouăle, cozonacul, drobul și celelalte sfințite pe care le luăm cu noi în podul bisericii ca la final să le mâncăm. După noaptea de Înviere, țin minte că mama ne pregătea uneori un lighean cu apă în care punea bani, un ou roșu și unul crud. Cine se trezea primul lua banii, iar ceilalți oul roșu și cel crud. Ne spunea că așa le făcea și lor mamaia când erau mici. La a doua Înviere, se citesc Evangheliile în mai multe limbi. Țin minte că odată au pus-o și pe sora mea să citească în latină.” (Natalia D.)
„Nu am trăit într-o familie foarte religioasă, însă în fiecare an respectam tradițiile din sărbătorile importante, Crăciunul şi Paştele. Paştele pentru mine a fost întotdeauna o sărbătoare plină de har, mistică şi tainică. În fiecare an, în Săptămâna Mare, mergeam cu bunica mea la toate Deniile. Eram fascinată de cântecele religioase pe care le auzeam şi de pildele lui Hristos. Totuşi, cea mai importantă zi era Vinerea Mare sau Vinerea Patimilor. Întotdeauna mă îmbracăm în cele mai frumoase haine pe care le aveam şi mergeam în grădina bunicii pentru a culege cele mai frumoase flori. Apoi, mă întâlneam cu prietenele mele şi mergeam împreună la biserică pentru a trece pe sub masă. În acea zi, templul avea un miros divin, datorită tuturor florilor oferite ca ofrandă pentru toată durerea pe care a pătimit-o Hristos pentru noi. După acest ritual, toate fetele din corul şcolii se aşezau alături de doamna profesoară de muzică pentru a cânta Prohodul. În timp ce cântam părea că timpul se opreşte, înțelegeam de ce religia reuşeşte să unească oamenii. Mulți se rugau, alții cântau alături de noi, dar toți eram acolo pentru a ne mărturisi suferința şi a deveni mai buni. Urma apoi înconjurarea bisericii. Toată lumea aprindea lumânări din flacăra aprinsă în cinstea lui Hristos. În timp ce preotul cânta simțeam cum sunt cuprinsă de un spirit mai mare decât orice am simțit până atunci, poate Dumnezeu, poate Iisus Hristos, poate conştiința noastră colectivă. Era un moment atât de enigmatic, pur şi unic, încât transpunerea lui în cuvinte este imposibilă. Pentru mine totuşi, această amintire va rămâne mereu în sufletul meu.” (Cosmina J.)
„Nu-mi amintesc detalii semnificative ale Sfintelor Paști din copilăria mea. Nu am fost obișnuită de mică să mă raportez la Paște ca la Învierea lui Hristos, dătătoare de viață și de lumină. Înainte, sărbătorile pascale erau, pentru mine, un prilej de bucurie materială, datorată venirii iepurașului cu fructe și bunătăți. Chiar dacă, mai târziu, am înțeles că sărbătoarea nu înseamnă doar mâncare gustoasă pregătită de mama și bunica, ciocnitul ouălor rămâne o tradiție nestrămutată. Trăiam, cu drag și dor, în fiecare an, momentul în care, în straie noi și albe fiind îmbrăcată, ciocneam cu bunicul meu („Dumnezeu să-l ierte!”) întâiul ou înroșit. Astăzi, deși nu-mi mai este alături, rostesc cu același entuziasm, în glas și în suflet: „Hristos a Înviat!”.” (Bianca O.)
„De Paște, la mine în familie, este o tradiție care constă atât în alegerea cărnii, cât și în cumpărarea diferitelor dulciuri, mai exact, un miel din ciocolată albă. Acel mielușel era cea mai grea provocare, având în vedere că eu țineam post, pentru că de mic ai mei au dorit să fac asta. Așa că m-am străduit în fiecare an. Acum nu mai este chiar așa o mare provocare. Când mă gândesc la sărbătorile pascale, primul lucru care îmi vine în minte este pasca, după ce o guști, e ușor să îți dai seama de ce spun asta, dar și ouăle roșii. Nu mă gândesc la ouăle roșii doar pentru că sunt reprezentative pentru această perioadă, ci pentru că mama depune mult efort, căci vrea să le vopsească natural, ceea ce înseamnă că odată cu Paștele, o gramadă de frunze și buruieni vor apărea în bucătărie. Bucuria adusă de Paște, în cazul meu, nu pot spune că este întocmai sfântă, dar bucuria că s-a terminat postul este una dintre cele mai mari. Odată cu Învierea lui Hristos, soarele e mereu blând și nu te mai îngrijorează posibila răceală sezonieră. Paștele aducea și gândul sfârșitului de an școlar și apropierea vacanței mari.” (Iustin P.)
Texte culese de: Florentina Drăgan
