22 de destine

de Luiza Butoi – redactor
foto: Ioana Muntean – fotoreporter

Astăzi m-a sunat un tânăr. Cred că ştii genul acela de om care te sună de pe un număr pe care nu-l ştii şi care se apucă să râdă de tine, făcând glume la telefon. Şi ştii că uneori simţi acea indignare după ce îi închizi. Sau râzi în sinea ta de cât de pueril sau penibil poate să fie respectivul. Alteori îl surprinzi punându-i un Rick Astley când îi răspunzi, iar astfel roata se întoarce. Dar eu astăzi m-am întristat. Nu pentru că cineva se folosea de oameni pentru a se amuza. Nici pentru că ştiu că în această lume de aproape 22 de milioane de oameni foarte mulţi sunt astfel. M-a întristat faptul că în acel moment nu eram capabilă să-l fac să râdă, să aibă de ce să râdă de mine. „Cu cine vorbesc la telefon?“, „Cu un prieten“ mi se răspunde pe un ton batjocoritor. Iar atunci am putut să spun numai „Eh, atunci la revedere… “ şi am închis. Nici măcar n-am auzit persoana respectivă sau pe cei din jurul său râzând. Dar după ce am închis aş fi vrut totuşi să-i spun: „Îmi pare rău, astăzi nu te pot face să râzi… “. Deşi în timp ce încă eram pe fir gândeam „De ce faci asta? Dacă eram la o înmormântare? Dacă eram în faţa unui accident? “. Cum ar fi reacţionat un om normal în astfel de circumstanţe la un asemenea telefon? Cum i s-ar fi putut schimba destinul pentru câteva minute? Îmi imaginez că ar fi deprimat şi ar închide, gândind poate tot un „Îmi pare rău, astăzi nu te pot face să râzi… “.

Poate că aşa sunt oamenii acestei ţări. Poate că nu gândim prea mult înainte de a face sau a spune ceva. Şi ce păcat că se întâmplă asta. Ce păcat că nu suntem mai atenţi la ceilalţi. Îmi pare rău. Îmi pare rău că un om spune „România este o ţară de oameni atât de singuri încât nici măcar cei trişti nu mai sunt solidari“. Nu ştiu dacă înţelegi cum este scris articolul ăsta. Nu are vervă, nu are triumf. Nu are decât dezamăgire şi speranţă. Poate că nu ar trebui să fie acolo acel „doar“. Acele două simţiri înglobează în ele mai mult decât ai impresia atunci când le citeşti cuvintele ce le simbolizează.

Mă bucură faptul că poate aceste două simţiri sunt singurele care ne vor lega pe veci pe toţi. Mă bucură să ştiu că acestea vor realiza firele de comunicaţii dintre fiecare persoană din Cluj, Bucureşti, Iaşi, Braşov şi celelalte oraşe, comune, sate din peştişorul nostru de aur negru. Mă face să mă gândesc că nu sunt singură în gândire. Îmi dă speranţa să cred că mai există cineva care îşi doreşte să facă ceva pentru teritoriul ăsta plin de istorie grea, cu atâtea înfrângeri, cu atâtea nefericiri, cu mici victorii. Mă bucur, ştiind, fiind sigură că printre ceilalţi 21.680.973 (21.680.974 cu mine) de oameni, mai există cineva care vrea să schimbe ceva în ţară, care învaţă pentru a putea ajunge cineva şi pentru a salva ceva de aici, pentru a salva români şi pentru a le ajuta cât poate destinele. Nu ajungem să schimbăm destinele unor oameni pe care nici nu îi cunoaştem? Nu ajungem să facem asta doar în câteva secunde uneori? De acolo vin lucrurile noi despre tine pe care nu le ştiai. Poate că tu nu îi ştii, dar ei uneori te ştiu pe tine. La fel cum şi tu uneori îi ştii pe cei care ţi-au schimbat destinul, iar ei habar n-au de tine.

Cred că mai mulţi vor să lucreze la destinul propriu. Fiecare consideră că are un rost în viaţă, măcar o dată se gândeşte la asta. Dar sunt sigură că există şi câţiva care se gândesc la destinele celorlalţi. Aceeia cred că sunt adevăraţii români, adevăraţii oameni care vor ridica mâinile spre cer, urmând îndemnul văzut din tramvai ce le aminteşte „priveşte cerul“.

Şi asta cred că fac acei oameni din peştişorul nostru de aur negru. Ei înţeleg mai mult decât dezamăgirea şi speranţa. Înţeleg mai mult decât dorinţa unora de aici, indiferent dacă sunt trişti sau fericiţi, de a fi solidari. Înţeleg mai mult decât o ambiţie, mai mult decât schimbarea unui destin, mai mult decât „Îmi pare rău, astăzi nu te pot face să râzi… “.

Cred că aceşti oameni înţeleg că, privind cerul, ajungi să îl cuprinzi cu mâinile tale mici, de om. Cred că înţeleg, în loc de schimbarea unui destin, schimbarea mai multor destine sau cel puţin fericirea de a face asta. Şi teama de a avea inamici. Pentru că un citat al unui om interesant spune „Dacă vrei să ai duşmani, încearcă să schimbi ceva“, iar aceşti oameni vor să schimbe lumea Celor Douăzeci şi unu de milioane şase sute optzeci de mii nouă sute şaptezeci şi patru, începând de la ei. Iar atunci când îmi amintesc asta, când îmi amintesc că, de fapt, nimeni nu este singur dacă vrea să privească spre cer şi în jur, ştiu că nu sunt un străin în România. Niciodată nu sunt. Niciodată n-am fost.