Teen Press 
foto: Ion Mateş – fotoreporter
Lovit în cap de căldura cotropitoare şi ţintuit la pat de durerea infernală din gât pe parcursul a mai bine de jumătate de vacanţă, am ajuns şi eu la concluzia că „în România poţi muri, sau, mai rău, ajunge în spital“.
Cum am ajuns oare la această concluzie? Păi, să vedem. Răceala mea a recidivat de patru ori. În primele două dăţi a fost vina mea. În cea de-a treia, am primit un diagnostic greşit, deci antibiotice puternice greşite. Răceala doar a „adormit“, trezindu-se câteva zile mai târziu. De data asta, s-au hotărât să mă bage-n spital. Aici am stat internat în jur de o săptămână, timp în care nu s-a pus un diagnostic sigur, dar am luat medicamente cu pumnul. De asemenea, m-au pus să ţin regim, când eu puteam de fapt să mănânc ce şi cât aş fi vrut. Norocul meu a fost acela că ai mei mi-au adus de mâncare zilnic, căci pe lângă regimul ţinut, mâncarea din spital era de-a dreptul groaznică.
După ce-am scăpat de-acolo, a trebuit să continui tratamentul cu încă o injecţie pe săptămână timp de o lună. Antibioticul, bine-nţeles, l-am cumpărat eu. Aici da, să zicem că e ok. Dar când m-au pus să-mi cumpăr şi apa distilată n-am putut să mă abţin să nu întreb asistenta dacă nu trebuie să-mi fac singur şi injecţia.
Cu speranţa că nu va trebui să modific articolul pentru a pune „de cinci ori“ în loc de „de patru ori“, am prezentat mai sus un rezumat al vacanţei mele de vară. Deşi „mele“ e impropriu spus, căci toate aceste păţanii se pot întâmpla oricui. Eu, de bine, de rău, i-am avut pe-ai mei. Au vorbit cu doctorii, mi-au adus mâncare etc. Dar mă gândeam eu… dacă aveam optzeci de ani? Cine mai avea grijă de mine? Doctorii sau asistentele, sigur nu. Eram la-ndemâna oricui. În spital făceam foamea, iar afară trebuia să-mi cumpăr dintr-o pensie minusculă toate medicamentele. Şi toate acestea în capitala unei ţări din Uniunea Europeană. În capitală, acolo unde, în general, o duci cel mai bine şi ai condiţiile cele mai bune. Păi, dacă te-mbolnăveşti într-un sătuc din creierii munţilor, Dumnezeu cu mila.
Poate printre cititorii acestui articol există şi medici sau copii de medici. N-am nimic cu nimeni, tocmai de aceea n-am dat nici un nume mai sus, doar că mi se întâmplă foarte des să fiu tratat cu superficialitate de medici, în momentele în care am mare nevoie de ei.
Toată lumea se roagă de noi, tânăra generaţie, să rămânem aici pentru a mai ridica ţara asta de pe fundul Gropii Marianelor. Dar la ce bun?! Oricât ne-am chinui, este fără speranţă. Profesorii cad pe capete, medicina nu mai e ce-a fost, cerşetorii şi oamenii fără casă sunt tot mai mulţi pe străzi. Avem o grămadă de parlamentari care dorm în scaune, dar nu suntem în stare să construim câţiva kilometri de autostradă.
Cum ai putea să te simţi mândru că eşti român, în condiţiile în care în absolut oricare ţară străină suntem văzuţi ca ultimii oameni, cei care tragem în jos Uniunea şi cei care furăm cu proxima ocazie? Eu unul, nu sunt. Şi recunosc, cu părere de rău, că odată plecat de-aici, nu mă mai întorc.
