Suky: …Dar nici bine nu-ti e!

de Nicoleta Dumitraşcu – redactor principal
desen: Ovidiu Udrescu – fotoreporter

Costin era uimit şi furios în acelaşi timp de răfuiala cu Marius. Deşi pumnul primit în mandibulă îl durea puţin şi acum, era înconjurat de prieteni comuni de-ai lui şi de-ai lui Suky, deci, nu putea să arate că-l speriase niţel Marius.

După ce fuseseră despărţiţi, cei doi se calmaseră pe rând. Costin fusese dus în club, aşejat pe un scaun şi dădăcit de Olivia, pe când Suky era cu Marius afară.

„Poate, în felul ăsta, pot să o recâştig…“, se gândea Costin în timp ce Olivia îi pansa vânătaia cu o batistă udă.

– „Ce băiat tâmpit“, spuse Olivia, întrerupându-i şirul gândurilor, „Nu-mi vine să cred ce tupeu are. Nici măcar nu e vina ta, ea e vinovată… Cine a pus-o să…“

– „Olivia, încetează. Nu e Suky vinovată“, îi tăie Costin replica.

– „Dacă zici tu“, continuă, Olivia, uşor îmbufnată.

Afară, între Marius şi Suky se instalase tăcerea. Nici unul nu spunea nimic. Apoi, brusc, Marius o luă în braţe, o sărută şi îi dădu drumul.

– „Îmi pare rău. N-am putut să mă abţin. Se uita la tine într-un fel de m-a făcut să văd negru în faţa ochilor. Nu ştiu ce să zic. Plec. Nu cred că pot continua în felul ăsta…“.

Nici unul nu mai scoase un sunet. Atunci, Marius se întoarse pe loc şi se îndepărtă de ea. Suky nu ştia ce să spună. Ploaia încă şiroia. Îşi ridică privirea spre cer. O lumină albă abia se vedea deplasându-se în zare. Probabil un avion, dar, îşi imagină că e o stea cazătoare. Îşi puse o dorinţă…

Făcu mai mulţi paşi spre băiatul ce tocmai ieşea din raza ei vizuală.

– „Marius! “, strigă ea, „Aşteaptă-mă!“, adăugă ea în timp ce fugea spre el.

Atât aşteptase. În timp ce se îndepărtase de Suky, crezuse că ea îl alege pe celălalt. Se întoarse pe loc şi zâmbind, îşi deschise braţele şi o strânse la piept. Orice urmă de durere fizică dispăruse. Nu mai simţea nici frigul, nici ploaia. O iubea. Pentru prima oară în viaţa lui făcuse un pariu cu viaţa şi câştigase.

– „Te iubesc“, îi şopti el strângând-o şi mai tare în braţe.

– „Şi eu te iubesc“, îi răspunse Suky privindu-l în ochi. „Mai mult decât orice… Trebuie să vorbesc cu el. O să mă întorc cu Bibi acasă. Dacă vrei să mă aştepţi…“

– „Am o idee mai bună. Mergem înăuntru, vorbeşti cu el şi plecăm împreună acasă.“

– „Bine.“

În timp ce se întorceau la club, Costin se îndepărta în sensul opus. Văzuse întreaga scenă. Nu mai era nevoie de altceva.

Scufundat în gânduri, cu ploaia şiroindu-i pe la urechi, nu auzise maşina din spatele lui. În timp ce maşina rula cu viteză neregulamentară, şoferul taxiului nu frânase în timp util, şi ultimul lucru pe care Costin îl văzuse fu o lumină orbitoare şi asfaltul care se apropia din ce în ce mai mult de el.

– „Unde e Costin?“, întrebă Suky, udă fleaşcă, când se apropie de masa unde stătea Bibi.

– „Habar n-am. Cred că a plecat. Ultima oară când l-am văzut, Olivia se fâţâia pe lângă el. Cu ea prin preajmă cred şi eu că a plecat. Te simţi bine?“, întrebă Bibi alarmată de expresia prietenei ei.

Suky se albise la faţă dintr-o dată şi-şi freca pieptul.

– „Da, cred că da. M-a înţepat puţin inima. N-am mai simţit chestia asta până acum.“ Şe aşeză pe un scaun şi începu să respire greu. Încet, durerea se estompa…

În partea cealaltă a bulevardului, într-o ambulanţă care rula cu viteză, aparatul de resuscitare afişa pe ecran un puls în continuă scădere. Până la spital mai erau 10 minute…