Teen Press 
foto: Raluca Anculete – fotoreporter
Încă din antichitate, japonezii ţineau la confortul, dar şi la eleganţa locului în care îşi petreceau timpul liber. Eleganţa pentru acest popor mistic însemna simplitate şi o bună organizare a spaţiului. Elementele de mobilier sunt reduse ca număr, se ţine cont mai mult de felul în care este luminat spaţiul, de atmosfera armonioasă. Stilul japonez este copiat şi astăzi de companiile occidentale de mobilier, şi ne referim la stilul minimalist care aminteşte de simplitatea celui japonez.
Japonezii nu ţineau atât de mult la decor, cât la a avea un spaţiu curat şi aerisit. Originile acestui mod de amenajare a spaţiului se găsesc în cultura japoneză, în Taoism. Acest principiu, al idealului estetic al vidului, punea accentul pe imaginaţia individului, în lipsa altor elemente fizice care să îl influenţeze.
În ciuda exactităţii cu care acest popor îşi organiza viaţa de zi cu zi, în alegerea mobilierului nu ţineau cont de simetrie, considerând la rândul lor că natura este asimetrică şi plină de neregularităţi. Astfel, aceştia făceau un contrast între imperfecţiune şi simplitate. Dintre materialele folosite, japonezii preferau: lemnul, bambusul, mătasea, hârtia de orez, iar culorile preferate erau cele regăsite în natură: negru, alb, crem, gri, maro şi altele apropiate de nuanţa plantelor.
Încă din Antichitate se ţinea cont de intimitate, se foloseau pentru separarea încăperilor pereţi despărţitori, numiţi „shoji“. Aceştia erau confecţionaţi din hârtie aplicată pe o reţea de zăbrele din bambus. Mai aveau şi rolul de a face lumina mai difuză, creând umbre plăcute.
Bambusul este maleabil, ideal pentru confecţionarea a diverse accesorii şi obiecte utilizate în gospodărie. Fie formau acea reţea de lemn pentru uşile despărţitoare, de care vorbeam mai devreme, fie îl foloseau pentru jaluzele, covoare sau saltele care aveau în interior paie de bambus. Mobilierul este de joasă înălţime şi uşor, pentru a fi manevrat.
În ceea ce priveşte decoraţiunile, camera poate cuprinde porţelanuri, tablouri care se schimbau în funcţie de anotimp, kimono-uri, altare de rugăciune, sculpturi din lemn, metal sau fildeş şi alte asemenea obiecte care ne sunt familiare în această cultură. În cadrul decoraţiunilor se încadrează la fel de bine şi plantele, precum bonsai-ul (copac miniatural) sau ikebana (aranjament floral).
Chashitsu sau camera ceaiului
În cultura japoneză, „chashitsu“ desemna orice spaţiu amenajat special pentru ceremonia ceaiului. Aceste dependinţe erau situate de obicei în grădini, aproape de casă. Aceste încăperi unde oaspeţii se adunau pentru a servi ceaiul, aveau în general un aspect aparte. Ferestrele de tip „shoji“ erau largi, acoperite cu hârtie şi zăbrele de bambus, pe jos se găseau saltele „tatami“, încăperea conţinea şi un spaţiu numit „tokonoma“, unde se puneau tablouri, lumânări şi aranjamente florale. Acest ultim element putem să-l asociam cu un spaţiu de recepţie dintr-un hotel, care trebuie să atragă şi să arate frumos. Gazdele trebuiau, în semn de respect şi modestie, să aşeze cel mai important musafir cu spatele la „tokonoma“. Acest spaţiu a apărut între secolele XIV-XVI, destul de târziu.
Pentru casele de ceai ceva mai complexe, existau mai multe încăperi. O încăpere în care musafirii erau întâmpinaţi, o alta în care puteau să se descalţe, o cameră în care puteau să se schimbe, băi separate, atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei, un spaţiu de depozitare sau o cămară, o bucătărie bine echipată, numită „mizuya“ şi posibil şi alte anticamere.
O casă perfectă de ceai era înconjurată de o grădină, care avea o alee care te ducea până la camera de ceai. În drumul acesta de obicei se găsea o bancă unde musafirii puteau aştepta dacă soseau mai devreme, dar şi o toaletă.
Japonezii ştiau cum să se perfecţioneze atunci când era timpul să fie gazde. Sunt multe lucruri de spus în privinţa acestui ceremonial, în ceea ce priveşte spaţiul în care avea loc, acestea sunt doar câteva dintre elementele importante ale unei case japoneze.
