Teen Press 
foto: Marius Dobre – colaborator foto
Trebuie să recunoaştem, orice fiţă are acum şi o anti-fiţă, care e tot o fiţă. Adică dacă a vrea să pleci din România a devenit o fiţă, şi rămasul aici, din motivul că sunt-patriot-pentru-că-sună-bine, e tot o fiţă. Ca să nu intri în paradigma fiţelor, trebuie să ştii să răspunzi la „de ce?“. Şi nu cu „pentru că pot, pentru că asta e ţara mea, pentru că e mai mişto în afară“, ci pentru că sunt-patriot-fiindcă-vreau-să-mi-descopăr-ţara-şi-să-lupt-pentru-drepturile-mele.
Nu e aşa greu să pleci din ţară. Degeaba zic oamenii: „Sărăcuţul, a învăţat aşa mult şi, uite acum, e în străinătate, e băiat deştept, o să ajungă bine. Ce curaj din partea lui! bla bla bla“. Dacă ai luat bacul cu cel puţin 9 (şi mai ai şi câteva competenţe), poţi aplica pentru orice facultate din afară. Gata, cică viitorul îţi surâde! Viitorul oricum îţi va surâde dacă îi zâmbeşti înapoi. Sunt de acord că, pentru multe chestii, România nu are instituţiile necesare, care să te pregătească. Pentru aia da, poţi pleca să înveţi unde ţi se oferă informaţia.
E mai uşor să pleci, să faci şi să trăieşti în altă ţară, pentru că acolo ţi se oferă loc de muncă şi dacă pretinzi că poţi vorbi cu şobolanii. Într-adevăr, în străinătate se investeşte mult mai mult în educaţie, dar statul are grijă să ia înapoi banii pe care i-a băgat în tine. D-aia şi diversitatea locurilor de muncă. Ceea ce mi se pare total corect. Îţi dau bani ca să-mi aduci bani. Eşti totuşi pregătit pentru ce îţi poate oferi străinătatea?
Ideea e că trebuie să ştii de unde pleci, ca să ştii ce ai pierdut când ai plecat şi de ce să rămâi unde ai ajuns. Nu doar aşa, să îţi faci bagajul şi să pleci. Altfel, eşti înghiţit de o muncă plictisitoare, de o educaţie mecanizată şi degeaba ai plecat; pe astea le găseşti oriunde, fără efort.
Colega mea, Raluca, spune: „mă simt ca o străină în propria mea ţară, faţă de propria mea generaţie, doar fiindcă eu vreau să rămân şi să fac ceva folositor celor care încă îmi împărtăşesc mentalitatea“. Trebuie să renunţi la cauza sentimentului ăsta şi să-i atragi pe cei care nu-ţi împărtăşesc mentalitatea. Nu eşti singura care se simte străină în ţara ei. Şi eu mă simt, dar tocmai asta ar trebui să te motiveze să cauţi motive (de exemplu locurile şi oamenii dragi ţie din România), să sapi după argumente care să te facă să te simţi piciorul, mâna, firul de păr al ţării în care te-ai născut. Este normal să te simţi straină pentru că nu-ţi cunoşti în totalitate patria, dar e anormal să te simţi străină doar pentru că alţii vor să plece cât mai repede din România, iar tu nu. Tocmai asta e frumuseţea, setea de a descoperi cât mai multe. Când vei ajunge să faci asta, atunci poţi să pleci şi să cunoşti mai multe. Vin şi eu cu tine! Iar după, ne întoarcem să bem o cafea în Centrul Vechi al Bucureştiului.
Tot colega mea spune că „noi putem face atât de multe, putem ajunge atât de departe! Şi unde ne oprim? Ce ne face să stagnăm şi să nu acţionăm? Faptul că la putere, şi în toate funcţiile cheie din acest stat nu se află decât incompetenţi“ şi că toţi cred că e imposibil să trăieşti în corupţia românească. Nu e imposibil să trăieşti aici, e doar mai greu pentru că trebuie să te lupţi cu armele la vedere. Competitivitatea există oriunde, dar aici este mult mai evidentă, parcă-l vezi pe colegul de serviciu cum te sapă, în timp ce-ţi zâmbeşte. Aşadar, nu e vorba de incompetenţă, pentru că la putere stau oameni inteligenţi care ştiu. Iar a şti înseamnă putere.
Când ţi se spune din prima că degeaba ai diplomă luată pe bune în ceva, te demoralizezi total şi spui imediat că România e naşpa. Cei mai mulţi d-aia aleg să plece, în loc să demonstreze că nu degeaba au stat ani buni pe băncile unei facultăţi. În străinătate totul e aşa de frumos când ţi se afişează un zâmbet, încât nu-ţi dai seama că zâmbetul ăla e de fapt „ăsta o să ne aducă bani mulţi“.
Refuzul unei şanse de a te afirma prin ceea ce ştii ne-a făcut pe noi, românii, să ne dăm seama de porcăriile care se fac în ţara noastră, porcării care se fac peste tot, de altfel. Şi e mai constructivă frustrarea care apare când ştii că eşti mai bun, decât anestezierea care apare când cunoşti doar aspectele pozitive ale unei ţări, nemaisimţind nevoia să te întrebi dacă există şi mizerii. (vezi U.S.A. – Uniunea Sovietică Ailaltă).
„E greu să nu te scufunzi când peste tot în jurul tău calea cea mai uşoară e să renunţi şi să te duci la fund. Dar, acolo jos, în acel abis, nu se găseşte nimic care să merite osteneala. De aceea trebuie să continui, să înoţi până găseşti un petic de uscat. Acolo trebuie să ajungem“. Să zicem că apa e statul. Toţi stăm cu capul la suprafaţă ca să putem respira, mai înotăm, ne ducem mai la fund, ne ridicăm, apoi ieşim pe uscat ca să privim apa în timp ce soarele (lenea) ne bronzează. Eu zic că trebuie să avem un echipament adecvat pentru a ne scufunda cât mai aproape de abisul ăla unde se află răspunsuri. Deci trebuie să înoţi către adâncime, nu la suprafaţa pe care noi toţi o vedem. Costă mult un echipament din ăsta, dar merită investiţia. Când o să simţi că-ţi plesnesc plămânii şi creierii, trebuie să te ridici la suprafaţă, să ieşi pe uscat şi să înţelegi ce ai văzut în drumul spre abis. După aia, te scufunzi iar. Aşadar, greul stă în scufundare. Evitaţi să staţi mult pe uscat! Iar România are Marea Neagră care vă aşteaptă! La fel se aplică şi cunoaşterea prin urcatul Carpaţilor, tot aşa, cu echipamentul necesar. Răspunsul la întrebări le găseşti spre adâncime sau spre vârful unui munte, nu la poale sau pe plajă, unde gunoaiele vă intră oricum în ochi.
Gândiţi-vă bine dacă vreţi să plecaţi în afară! Dar, mai întâi, întrebaţi-vă: cât şi ce anume cunosc din ţara mea ca să-mi permit să spun că e naşpa şi să plănuiesc fuga din România? De ce să fugi când poţi merge încet şi atent, atunci când oi fi pregătit?
România e casa mea cu multe camere. O să plec de aici d-abia după ce escaladez toţi munţii ţării mele. După aia o să escaladez şi munţi străini şi o să mă întorc cu informaţii noi, din exterior, despre munţii româneşti. Cine se bagă?
