AVC – PRO ei

de Arina Lazar – redactor
foto: Ion Mateş – seminarist foto

Mi s-a acrit, da’ rău, rău de tot, să nu fie vina noastră. Femeia din 41 e de vină. De mână cu ai noştri, cu popa de la parohie, cu guvernul şi cu profii care nu vor să ne treacă decât în prima zi de vacanţă. Întotdeauna e un conflict între generaţii, pentru că ei sunt părinţi şi noi suntem spuma vieţii. Pentru că noi oricând putem să batem din picioare când nu ne convine cine ne conduce, pentru că noi avem spirit! Sper că vedem cu toţii că atunci când ni se dă libertate ne dăm cu fundul de pământ. Dar revin, ca de obicei problema e a părinţilor, că noi suntem destupaţi la minte şi noi suntem înţelegători şi deschişi la de toate. Eeei bine, când erau ai noştri tineri, au pus de Revoluţie în ’89. L-au dat jos pe Ceauşescu şi ce bine trebuie să fi fost. Cum Dumnezeu altfel să te simţi? Mie-mi creşte revoluţia în sânge numai când aud. Au zbierat când era Ceauşescu la balcon şi s-au luptat cu coatele şi cu picioarele şi-au mai şi murit. Ştiţi ce s-a ales de oamenii ăştia? Acum sunt părinţi.

E păcat de spiritul ăsta, chiar e. Numai că tot aşa, mulţi dintre noi, care pleacă de-ntâi Mai în Vama Veche să danseze în Goblin şi beau ca porcii şi ştiu să ruleze ţigarete şi jointuri, or să ajungă tot părinţi. Şi-atunci o să fie mişto să vezi cum o să vă chemaţi copiii la 10 acasă şi cum o să vă faceţi griji. Pentru că centrul universului vostru n-o să mai fiţi voi.

Probabil că dacă faci un copil ţi-e frică să nu-l pierzi (glumesc, normal că-ţi e). Şi probabil că o să trebuiască să ascunzi de el cheltuieli şi tot felul de lipsuri. Şi divorţuri. Şi-o să te doară mintea, că la un moment dat or să te copleşească toate. Poţi, normal, să duci o viaţă calmă şi frumoasă şi tânără. N-ar trebui să se pupe una cu alta. Şi eu vreau ca ai mei să nu-mi mai spună că-s bătrâni la 43 de ani. Şi viaţa trebuie să aibă farmecul ei; de-asta mă deprimă mulţi părinţi. Dar se pare că, la un moment dat, te mai şi copleşesc greutăţile.

Faci un copil şi nu poţi să te apropii de el, şi el pleacă cu săptămânile de-acasă şi te sună să-ţi spună că-i în Milano, să vadă un concert. Şi îi laşi gustul ăla nasol de părinte care n-are timp de copilul lui; pentru că te copleşesc toate astea, că la un moment dat nu mai ai timp de toate. Asta-i nasol. Nu tot timpul poţi să munceşti ŞI să stai cu copilul tău în acelaşi timp. Nu poţi să-i dai toată libertatea pe care o vrea el ŞI să te asiguri că e okay. Sunt multe compromisuri de făcut şi multe din ele sunt foarte dureroase. Probabil că de-asta îţi pierzi spiritul şi ajungi să nu mai înţelegi un puşti cu care stai în casă şi care mai şi creşte.

Vreau şi eu ca mai mulţi adulţi să aibă o nebunie frumoasă, aşa, să poată să fie echilibraţi şi încă să le placă viaţa, dar mă uit în jurul meu. Uitaţi-vă în jurul vostru. Îmi place de noi că suntem tineri, dar m-am săturat de datul cu fundul de pământ, de râzgâială şi de nefăcut nimic. M-am săturat ca nici profesorii, nici părinţii, nici puştii să nu înţeleagă nimic. Dar cât timp părinţii şi profesorii au şi altele pe cap, noi n-avem nici pe dracu’, de obicei. Sunt aşa de puţini aceia dintre noi care lucrează, care nu stau numa’ pe banii alor lor, iar dacă ne băgam în proiecte, de obicei ne ducem o dată la casa de copii, cu liceul. N-am în cap să mă cert. Dar mi s-a luat rău de tot să se înjure copiii cu părinţii şi să văd părinţi care nu se descurcă cu copiii lor. Şi copii care n-au interes pentru ai lor nici cât negru sub unghie. Pentru că tot ce facem noi e să ne luptăm cu toată lumea şi să ne băgăm picioarele când n-avem dreptate.

Nu ne convine sistemul de educaţie? Haideţi, prieteni, ce ne facem? Păi nu ne facem nimic, că nu ştim ce să facem, dar ştim că nu ne convine şi comentăm între noi într-o veselie. Dar nu se întâmplă nimic. Spiritul ăsta al nostru e o râzgâială groaznică, de dragul de a ne certa cu toată lumea.

Conflictul între generaţii e o prostie. E o ceartă din lene şi din plictiseală. Ne certăm cu tot ce-nseamnă adult pentru că nu e întotdeauna ca noi. Şi noi ştim cum ar trebui să fie, pentru că noi suntem tineri şi grijile sunt net mai mici. M-am săturat să fim incapabili să comunicăm cu baba din 41, par example, numai pentru că-i o babă din 41, şi când vine să ne ceară locul, ne dăm cu fundul de pământ. Ori cedăm şi mormăim, ori nu i-l dăm şi ne certăm cu ea. Şi ea e o babă din 41. Ea vrea să stea jos şi te găseşte pe tine, puşti de liceu, de care să se ia. Nu-i mare chestie. E o nesimţire, dar am aşa sentimentul că şi adulţilor (şi mai ales bătrânilor) le place să se certe cu noi. Pentru că unii aşa ştiu să zică: „Bă, am şi eu o vârstă şi vreau să mă respecţi!“. Pentru că sunt multe lucruri care îi frustrează. Iar noi, ca nişte deştepţi, ne dăm cu fundul de pământ. Întotdeauna e altcineva de vină.

E păcat şi drăgălaş în acelaşi timp, pentru că nimeni nu-şi dă seama că jumătate din noi or s-ajungă la fel. Or să aibă aceleaşi pretenţii de la puşti. Ca un exemplu, uitaţi-vă la ăştia de-a 8-a. Dacă mie mi se părea în regulă într-a 8-a să încep să beau, acum mă enervează să-i văd în baruri. Am ajuns să zic: „Băi, băiatule, eu la vârsta aia nu beam“. Chiar dacă beam. Acum mi se par prea mici.

E drăgălaş să te gândeşti ce fel de părinţi sau de profesori sau ce fel de babe din 41 o să fim. E drăgălaş că încă mai avem impresia că noi o să avem aceeaşi minte neîncărcată şi când o s-avem 43 de ani; şi c-o să ne lăsăm copiii să fumeze de faţă cu noi şi să chiulească şi-o să le motivăm noi absenţele şi c-o să le cumpărăm noi prezervative.

Dar, de regulă, dacă ne-am obişnuit să ne dăm cu fundul de pământ când profii nu ne trec sau când ai noştri nu ne lasă să bem ca porcii, când nu ştiu de noi şi n-avem nici cel mai discret impuls să rezolvăm, atunci e foarte probabil ca nici noi să nu sărim foarte departe de obiceiurile astea. Ştiţi cum se zice, nevoia te învaţă. Până nu eşti pus într-o postură, nu ştii cum o să reacţionezi. Şi, până reacţionezi, te dai cu fundul de pământ.