Ce spun ochii Bucurestiului

fotoreportaj de Ana Diaconu – fotoreporter

Nu mulţi pun preţ pe ochi şi pe frumuseţea acestora. Nu este important să fie de o anume culoare, ci să spună ceva, să transmită un sentiment, o stare, o dramă sau o fericire.

Până aici cred că a înţeles toată lumea ce vreau să spun. Tocmai de aceea, m-am decis că nu ar fi deloc o idee rea să arăt lumii ce poţi vedea în ochii cuiva, pe baza preferinţelor acestora. „Ce îţi place? Ce te defineşte?“. Întregul proiect se bazează pe aceste întrebări.

Totul a început într-o zi extrem de însorită (poate prea însorită). Prima persoană cu ochi expresivi într-un parc – ochită! „Salut, ai nişte ochi foarte frumoşi. Mă laşi să le fac o fotografie?“, „Sigur“. Am întrebat individul ce-i place cel mai mult pe lumea asta şi de aici a pornit întregul proiect.

Respectivul mi-a zis că trăieşte pentru muzică. „Pentru mine, muzica este un mod de exteriorizare, este lucrul care mă ajută să mă exprim şi să mă liniştesc. Gândesc, compun, cânt, este foarte frumos.“

Într-adevăr, notele muzicale i se reflectau pe pupile. Iată rezultatul:

Prietenul lui, aşezat pe o bancă în bataia soarelui se uita foarte curios la mine. L-am întrebat şi pe el dacă îmi „oferă“ ochii lui, şi sloganul lui în viaţă. Răspunsul? „Mă omoară jocurile de lumini. Expunerile lungi, artificiile, culorile. E vorba de jocul minţii mele pe care nimeni nu-l înţelege.“ Iar în ochi i se citea calmul.

Îmbinaţi cu luminile şi euforia din interiorul lor, arată cam aşa:

La câţiva metri de noi, o fată se uita foarte uimită. Curiozitatea ochilor ei m-a atras aşa că am „chestionat-o“ şi pe ea. Părea uşor mirată de idee, dar mi-a răspuns fără să stea pe gânduri: „Natura. Muntele, mai ales – iubesc excursiile. În natură mă simt atât de eu, pot să fac ce vreau. Mă ştiu doar soarele şi luna.“

Prietena ei mi-a spus că pe ea o defineşte deviza: „Pot să rezist oricărui lucru, mai puţin tentaţiei.“ Iar privirea-i pătrunzătoare mi-a confirmat asta.

Gândurile mele primordiale m-au făcut să mă gândesc la şarpe. Aşadar:

Mergând prin oraş, m-am întâlnit cu o prietenă foarte bună, pe care am întrebat-o dacă vrea să participe. Ştiam deja că iubeşte marea şi că, dacă ar fi după ea, şi-ar petrece acolo toată viaţa.

Mi-a făcut o deosebită plăcere să aflu de câte tipuri sunt atât adolescenţii, cât şi copiii din ziua de azi. Concepţiile şi opiniile lor sunt deosebite – chiar nu mă aşteptam.

Am dat peste un tip care părea un pic îngrijorat. L-am salutat şi l-am întrebat ce i-am întrebat şi pe restul, dacă vrea să ia parte la acest proiect. Când l-am întrebat ce-l defineşte, mi-a zis clar şi răspicat, fără nicio ezitare: „Iubirea. O iubesc pe prietena mea. Are nevoie întotdeauna de protecţia mea.“

Prietenul lui, mai puţin romantic, mi-a zis că pentru el implicarea este cel mai frumos lucru pe care îl poate face pentru cineva. „Vreau să mă implic. Vreau să ajut ca, la rândul meu, să fiu ajutat. Implicarea ne ajută pe toţi să ne cunoaştem cu adevărat şi să ştim ce vrem de la viaţă. De ce nu? E frumos să ştii că ai pe cineva de partea ta.“

Două fetiţe mi-au atras atenţia. Ambele cu păpuşi Barbie şi alte joculeţe. Aveau ochii atât de expresivi, puteai să vezi în ei fericirea copilăriei, creativitatea şi dorul de părinţi când aceştia pleacă pentru doar câteva ore la serviciu. Bunicile lor, în spate, se uitau foarte atente la conversaţia mea cu ele.

„Pot să-ţi fac o poză?“, „Da, da’ fă-i şi prietenei mele!“. Zis şi făcut. La întrebarea „ce-ţi place ţie cel mai mult?“ una dintre ele mi-a zis „îmi place frumuseţea. E important să te vezi tu frumos pentru că aşa te vor vedea şi ceilalţi.“

Am rămas plăcut surprinsă de răspuns, însă era destul de greu de reprezentat frumuseţea în ochi aşa că am întrebat-o ce-i place să facă cel mai mult. Mi-a răspuns blând: „Să privesc cerul. Şi păsările.“

Cealaltă fetiţă nu s-a lăsat nici ea mai prejos. Răspunsul ei a fost că iubeşte florile, de toate felurile, că vrea să stea într-un câmp de flori şi să nu mai plece de acolo.

Am decis să-mi continui mica călătorie. Pe o bancă, un cuplu foarte simpatic depăna, cel mai probabil, amintiri din tinereţe. Ambii aveau nişte ochiexpresivi, aşa că nu m-am putut abţine şi le-am zis micul discurs. Au fost de acord. Când să-i întreb ce le place, pe fiecare în parte, el m-a întrerupt: „Ştii, noi dăm amândoi la Medicină şi ar fi frumos să avem o amintire împreună cu ocazia asta. Putem să avem amândoi acelaşi slogan? Trăim natural într-o lume artificial.“ Am plecat, lăsându-i pe amândoi cu zâmbetul pe buze.

Când să plec privirea, un băieţaş mergând pe bicicletă mi-a captat atenţia. S-a oprit în dreptul meu. Se uita lung şi trist la asfalt. Era o comoară de om, un suflet mic care încă n-a apucat să-şi spună povestea. Când l-am întrebat ce-i place lui cel mai mult, privirea lui a prins rădăcini în pământ. Răspunsul a fost echivalentul a 1.000 de sentimente şi a 1.000 de lacrimi: „Îmi place să-mi ştiu familia fericită.“ L-am îmbrăţişat, mulţumindu-i şi i-am oferit una din bomboanele cu mentă pe care le port întotdeauna cu mine. Cu acelaşi zâmbet trist mi-a mulţumit şi el, pierzându-se apoi în umbra castanilor, pe bicicletă.

Clasica self-promotion de sfârşit – bineînţeles că nu m-am putut abţine şi mi-am făcut şi mie un close-up la ochi. Oamenii apropiaţi mie ştiu care-i visul meu: Aurora Boreală. Respir, trăiesc şi lupt ca să pot ajunge s-o văd în viitorul apropiat.