Tacerea dobito(acelor)cilor

Tacerea dobit(acelor)ocilor

de Ana Maria Costache – redactor
foto: Andreea Stoian – fotoreporter

Animalelor domestice li se mai spune dobitoace. Oamenii care depăşesc legile fizicii prin prostie sau nesimţire mai sunt numiţi dobitoci. Care să fie asemănarea între dobitoace – animale şi oamenii dobitoci? E tot o chestiune pur lingvistică: d’obicei-tace. Sper că nu mai trebuie argumentată incapacitatea animalelor de a vorbi. Să trecem atunci la noi, oamenii. Putem vorbi, dar suntem muţi cea mai mare parte a vieţii noastre. Am merita chiar să avem handicapul ăsta, măcar aşa am avea o scuză.

Ne dăm seama prea devreme sau prea târziu de ce putem face dacă vorbim, dacă acţionăm. Suntem mici – uităm, suntem bătrâni – murim. Când suntem mici suntem atotputernici, nimeni nu ne poate face să tăcem. Idei geniale ne-au venit în copilarie şi le-am strigat în gura mare, să afle toţi ce vrem să facem. Unde sunt ideile alea acum? Le-am uitat. Ne-am dat seama prea devreme de puterea noastră, am făcut-o cunoscută, însă memoria ne-a trădat, deci nu era timpul nostru.

Ai îmbătrânit. Acum memoria e cea mai bună prietenă a ta. Te face să uiţi toate rahaturile vieţii, dar îţi aduci aminte ce e şi ce a fost important. Puterea vorbirii îţi revine, acum cu întăriri – înţelepciunea. Ca bătrân, cuvintele pe care le rosteşti sunt atât de frumoase, atât de pline de formă, de înţeles şi de idei. Tuturor le place să asculte un bătrân vorbind, dar nu sunt atenţi decât la forma vorbelor, sunt prea tineri ca să le înţeleagă, prea tineri încât să nu fie mişcaţi decât de frumuseţea cuvintelor. Aşadar, ca bătrân deţii puterea maximă a cuvintelor, însă eşti cam singur. Nu mai e timpul tău.

Perioada dintre astea două, e perioada în care omul este dobitoc şi se comportă ca o dobitoacă. Tinereţea trupului şi a minţii este irosită. Ne ia atât de mult timp să ne lăudam cu vigoarea, să ne demonstrăm tot timpul că putem alerga cinci kilometri fără să leşinăm, că putem urca munţi şi înota mări, că avem apetitul sexual dezvoltat la maximum, încât, după ce le facem pe toate astea, rămânem doar cu tristeţea că a trecut timpul prea repede peste noi. Atât de dobitoci suntem încât, în loc să ne amintim cu drag de tinereţea asta, ajungem să plângem când ne gândim la ce am pierdut. Când ai inteligenţa suficientă de a face ceva important, de a schimba lucrurile de care te tot plângi, când ai şi puterea de a face ceva, iar tu doar urli că nu mai suporţi, nu ţi se pare că eşti cel mai animal dintre animale? Exact ca un câine care latră toată noaptea la lună, iar ziua se linge la oo.

Dacă pentru o zi, am face schimb de creiere cu animalele, lumea s-ar îndrepta pe făgaşul cel bun. De ce? Atât de entuziasmate ar fi dobitoacele astea că au creier, atât de mirate o să fie de lumea asta, văzută acum cu creier de om, încât ar găsi imediat motivaţia şi voinţa necesare să schimbe ce-i de schimbat. Dar nu. Noi avem puterea să schimbăm, să distrugem, însă n-o facem. Tăcem. Atât de mult iubim comoditatea de a trăi aşa cum am fost creaţi, încât, după ce terminăm de făcut ceva mai greu, respirăm ușuraţi şi parcă ne spunem: „e bine, acum pot să stau liniştit mai mult timp“. Şi în mai-mult-timpul ăla, iar ne obişnuim cu relaxarea, iar trebuie să ne ia şi mai mult timp ca să ne urnim şi uite aşa ne plângem că trece timpul repede şi ne reîndobitocim.

Tot avem parte de libertatea asta pe care atât o iubim – ca să fie treaba treabă, ce dobitoacă alegi să fii?

Recommended Articles

4 Comments

  1. imi pare rau sa-ti spun, dar, Andreea, asta e o fotografie total aiurea: e prost incadrata, tipa e prost taiata si extrem de prost imbracata, am impresia ca e stramba fotografia. pare o chestie facuta asa, ca sa fie facuta. ai iesit din bloc, ai luat primii oameni pe care i-ai intalnit si le-ai facut poza, fara sa analizezi deloc spatiul (vezi chestia aia albastra care e intre picioarele tipe, un balon spart sau mai stiu eu ce, plus gura aia de canal si bucata aia de copac din stanga… pur si simplu, totul e vraiste si nu trebuie “sa stii fotografie”, ci doar sa te uiti la poza)
    pare mai mult un cadru pt un film porno, insa tot ce e mai kinky e chestia aia care seamana cu un bici, in rest, tipa aia e extrem de incordata, iar baiatul ala, saracul, nu s-a ales decat cu palmele si genunchii murdari. ca sa nu mai spun ca nu are nicio treaba cu articolul.
    ar fi putut sa iasa o fotografie faorte faina daca doar luai in vedere ce am scris eu in solicitare si nu lua mai mult timp decat ti-o fi luat tie sa faci poza asta. in fine, iti spun astea pt ca stiu ca tu poti sa faci treaba muuult mai buna decat asta si, de ce sa nu recunosc, nu-mi scoate cu nimic articolul in evidenta.

    1. pt incadrare imi asum eu responsabilitatea ca eu am taiat-o 😀

      1. pe tine te iert :P. ma asteptam sa fii singurul care reactioneaza la comment. salutare din Romania! :d. sper ca si acolo e vremea la fel de naspa precum e aici:))

      2. N-ar fi rau sa mai lasi fotografia cum a facut-o autorul.

Leave a Reply

Your email address will not be published.