Sindromul “Guns ‘n’ Roses” sau Cat de mult ne mai permitem

guns n roses sindromul diaconu ana colab foto teenpress

de Arina Lazăr – redactor
foto: Ana Diaconu – colaborator foto

Ţin minte clar concertul Stones din 2007, au venit cu scena aia imensă, de peste 20 de metri înălţime, au aruncat artificii, s-au schimbat de vreo zece costume şi o parte din scenă era pe roţi şi-ajungea până în mijlocul publicului. Ce frumos! „Lia Manoliu“ (la vremea când era şi el întreg) a fost plin, pentru că, drept, a fost un show inimaginabil la vremea aia (pentru ăştia care nu l-au prins şi pe Michael Jackson, aşa zic) şi evenimentul a avut o greutate a lui, fără discuţie. Cam de la ei apărem şi noi pe hărţile marilor turnee. Şi de-atunci, au venit cu duiumul. Îmi amintesc şi altele, tot de prin anii ăia, despre care s-a vorbit la fel de mult, pentru că au fost aproape ireale. Ce Dumnezeu!, îmi amintesc oameni care plângeau când urcau trupele pe scenă şi mulţi puştani care se certau cu oameni în vârstă ca să intre-n primele rânduri. Îmi aduc aminte perfect atmosfera de la concertele astea, cu multă transpiraţie şi de la care ieşeam răguşită, bolnavă şi ruptă de oboseală.
A durat ceva spiritul ăsta, păcat numai că ne-am dezmeticit repede.

„Ce facem, bă, mergem să-l vedem şi pe Ozzy?“

Din 2008 încoace am văzut concerte-monstru, ireproşabile şi de ceva timp mă lovesc de un public plafonat, acelaşi peste tot – aparent greu de impresionat, absolut lipsit de orice chef (dar asta bănuiesc că-i o altă discuţie), care se duce la concerte de amorul socializării – pe scurt, de-un public lipsit de o cultură a evenimentelor de genul ăsta. Mai aveţi habar ce-nseamnă să vrei cu tot sufletul şi cu toţi banii de buzunar să vezi pe cineva live? Oricum vine şi-n România. Şi dacă nu vine, asta-i, mergem în Budapesta.

Suntem un public mulţumitor? Cu mari eforturi, cât timp „spiritul“ nu se mai simte decât la concertele micuţe sau underground, unde nici să vrei şi nu poţi să bagi mai mult de câteva zeci sau sute de persoane care-s trup şi suflet acolo.

Ce ne facem, ajungem şi noi în punctul jenant în care (permiteţi-mi, vă rog) au ajuns Guns ‘n’ Roses (adicătelea, să-ntârzii cu zecile de minute ca-n frumoasa tinereţe, când situaţia e alta acum)?! Legătura cu textul e că nu ştiu cât ne permitem să fim plictisiţi de concertele care ne vin, atâta timp cât noi nu oferim condiţii plăcute spectacolelor (de la stadioane şi locuri amenajate, de care chiar nu voiam să mă leg aici, până la atmosfera pe care o facem şi bunul simţ pe care îl arătăm la cozile de mici şi bere? Nici nu reuşesc să-mi dau seama ce caută grătarele cu mici la concerte – şi nu zic festivaluri, dar asta cred că e o chestie de gust).

Şi nu e vina noastră. N-avem de unde, pentru că nici numele pe care le-am văzut la noi nu-s toate chiar la prima tinereţe şi nici show-urile pe care şi le pregătesc pentru Europa de Est nu-s mereu cele mai bune pe care pot să le facă. Dacă şi noi, şi trupele suntem lipsiţi de interes, atunci vine altă întrebare – de ce?

Recommended Articles

1 Comment

  1. Punct ochit, punct lovit. Bravo Arina:D

Leave a Reply

Your email address will not be published.