Orgasmul: drogul spiritului şi căutarea sensului vieţii prin sex

de Gabriel Ban – Administratorul R.C.T.P.
foto: Olivia Mihale – fotograf

Există zeci de mii de articole, documentare, cercetări ştiinţifice, reprezentări ale unor tehnici fizice sau spirituale asupra a ce este, cum se manifestă şi ce beneficii aduce orgasmul. Nu vreau să mai vin şi eu cu ceva care să dea impresia că face lumină într-un topic deja mult prea discutat, care se găseşte pe toate gardurile şi care e pe buzele şi în minţile tuturor, zilnic – chiar dacă suntem pudibonzi şi nu recunoaştem – şi anume sexul. Vreau doar să vă reliefez succint o sumă de puncte de vedere, prisme convergente bazate pe situaţii empirice, subiective şi care s-au calcinat în conceptele ce urmează.

Ştim cu toţii ce e un orgasm, măcar în teorie – dacă nu am experimentat deja o asemenea stare. E un moment unic în experienţa noastră umană, incomparabil cu celelalte trăiri, cum ar fi mâncatul, alergatul sau dormitul. Poate tocmai de aceea este atât de râvnit de aproape toţi oamenii.

Orgasmul este o pierdere temporară de sine, conjugată cu o eliberare de energie şi cu manifestarea acelei energii într-o potenţială nouă entitate/ manifestare. Este acea stare zero, în care mintea ta e complet goală şi în care îţi pierzi efectiv controlul, devenind pentru o clipă una cu tot. Cum cu tot? Păi cu tot ce proiectezi la nivel mental în momentul apropierii, conceperii orgasmului. Pot fi chiar acele dorinţe sau năzuinţe care te-au adus în starea orgasmică, fie ele de natură erotică sau financiară, profesională, spirituală şi aşa mai departe. Este clipa în care omul poate gusta, prin intermediul trupului, acea picătură din mierea zeilor, acea interferenţă a materialului, a realităţii fizice cu mediul acela fantezist, imaterial, divin. În condiţii psiho-afective favorabile, unele femei, de pildă, au senzaţia că-şi părăsesc pentru o clipită trupul. Dar aici intrăm în alt mediu.

De aceea cred că este extrem de important ca o asemenea clipă mega-magică să fie preţuită şi prin urmare utilizată coerent, cu cine trebuie şi cum trebuie. Eu, unul, n-aş împărţi cu oricine ultima mea gură de apă în mijlocul unui deşert.

Tocmai pentru că este o stare atât de ireală, de transcedentală în experienţa fizică umană, orgasmul a devenit foarte preţios omului. Iar în societatea noastră de acum, ştim cu toţii, tot ce este preţios, valoros, are mare căutare şi ca atare poate fi monetizat. Acolo unde există o cerere mare, vor exista oameni care vor profita de această piaţă.

Din faptul că privim şi experimentăm lumea din două perspective divergente, care se scindează apoi în miliardele de perspective individuale – fenomen caracteristic existenţei în formă umană -, avem capacitatea de a duce orgasmul într-un spectru al sumbrului, al sclaviei, fiind în stare să vindem trupuri (ale noastre sau, preferabil, ale altora) care să ofere orgasme căutătorilor de experienţe intense. Supunem alte fiinţe, în special femeile, le traficăm şi ducem astfel sexualitatea umană în sfera răului, a tabu-ului, a vinovăţiei, învăţând societatea că sexul este ceva murdar, o pornire strict animalică, ceva ce trebuie acoperit, ascuns, interzis. Iar dacă îi interzici omului ceva, el fix aia va face – în mod clandestin, desigur.

Toţi căutăm sensul vieţii. Căutăm acea experienţă de beatitudine, de mulţumire completă, de har. Starea aia în care să zici, da, frate!, asta înseamnă a trăi, a fi om. Dar ce înseamnă să fii om? Nimeni nu vrea să sufere, fireşte. Iar orgasmul, de exemplu, e una din acele stări care-ţi arată cât de minunat e să te manifeşti ca om, care te ridică, te duce pentru un moment dincolo de orice suferinţă fizică sau psiho-afectivă. A se remarca deci că apelăm la plăcere pentru a ne anula cât de cât o suferinţă.

Dar dacă am duce orgasmul mai departe? Dacă l-am face permanent, materializându-i energia din momentul manifestării? Dacă sursa orgasmului are un preţ, care e preţul potrivit pentru a-ţi pune la dispoziţie într-o manieră infinită şi necondiţionată această sursă?

Relaţia dintre sex, pornografie şi „păcatul originar“

Marea, marea problemă a omului modern în raport cu sexualitatea, dincolo de toate celelalte, este lipsa sacralităţii din actul în sine. Biserica ne-a învăţat eronat că păcătoşii sunt aceia care fac sex şi deci sexul este în sine rău, dacă nu este făcut cu consimţământul Bisericii, deci, chipurile, al lui Dumnezeu. Omul este păcătos prin natura lui şi deci orice manifestare a lui (cum ar fi sexul) este supusă păcatului. Într-un sens obscur, Biserica ar avea dreptate, însă de cealaltă parte duce generaţii întregi de oameni într-un întuneric colosal, care nu justifică nicicum intervenţia Bisericii. Adică, vrei să faci omului un bine printr-un rău de sute de mii de ori mai mare decât intensitatea binelui dorit. It’s a lose-lose situation…

Încă de mici suntem învăţaţi în mod eronat că sexul este ceva rău, ruşionos, damnabil, fiind de-a dreptul mutilaţi psiho-afectiv – şi prin aceasta marcaţi pe viaţă – de afirmaţii absurde cum că masturbarea te face orb, că dacă te săruţi cu un băiat rămâi însărcinată sau că dacă-ţi doreşti să faci sex cu cineva vei ajunge în iad sau vei fi o persoană mai puţin demnă şi respectabilă. Sensurile acestor superstiţii vin din înţelesuri mult mai vechi şi care acum nu fac rostul subiectului nostru.

Mintea omului este o unealtă extrem de puternică, pe care mulţi oameni, din păcate, o ignoră. Gândul are capacitatea de a crea şi distruge, deopotrivă cum poate crea monştri şi distruge vieţi.

Este incredibil ce poate crea în mintea unui pre-adolescent sentimentul de vină, de ruşine faţă de propria sexualitate. Şi asta tot din cauza minţii, care-i hrăneşte acest sentiment, fiind un cerc vicios. Părinţii, în loc să abiă o abordare sănătoasă asupra acestei manifestări fireşti a naturii umane, caută să-i inhibe copilului curiozităţile despre propria sa sexualitate, despre propriul său trup şi, dacă se poate, să aducă în discuţie subiectul abia după ce a trecut de Bac sau chiar în pragul căsătoriei.

Baiul e că fix în perioada adolescenţei se petrec cele mai multe transmutări interioare adolescentului, vizibile apoi şi în exterior prin ceea ce numim adesea, peiorativ şi fără empatie, pubertate. Omul ăla are abia 15 ani de existenţă pe Pământul ăsta şi se loveşte de un complex de stări pe care nu l-a mai avut şi pe care nu-l cuprinde în adevărata lui natură. Din moment ce părinţii nu sunt dispuşi să-i ofere copilului o educaţie sexuală coerentă, copilul, ca orice om, îşi caută de undeva sursa de informaţie asupra a ceea ce experimentează. Când te doare ceva nu te duci la medic? Dar dacă e vorba de ceva „ruşinos“, ceva tabu… Te mai duci?

Dacă are nenorocul să dea mai întâi de pornografie – proiecţie fantezistă, ireală a minţii umane (şi cred ca în procente colosale mulţi găsesc asta ca primă sursă de informaţie), atunci îşi va forma o imagine deformată, ca să zic aşa, despre tot ce înseamnă sex, orgasm, iubire, creativitate şi procreativitate, igienă şi protecţie sexuală şi viaţa ca om, în general.

Iată deci un viitor adult care va avea un mare defect, fiind incomplet faţă de propria sa sexualitate, un străin faţă de propriul trup, faţă de sacrul din manifestarea sa sexuală – sacru care este la fel de valid în actul sexual precum este şi în altarul unei biserici. Diferenţa stă numai în cum ne raportăm la metoda de a atinge exaltarea prin sex versus metoda de a atinge exaltarea prin rugăciune – ambele adevărate şi sacre depotrivă. Iar această pierdere a noţiunii de orgasm superior simplei descărcări fluidice există numai din culpa societăţii inhibatoare în sânul căreia copilul creşte.

Sunt o tonă de scrieri şi studii privind sexualitatea, pe care un om lucid şi dornic de autoevoluţie le va găsi liniştit pe Internet, ştiind să trieze bullshit-ul de informaţia reală.

Revenind la Biserică, trebuie spus că poziţia acesteia în raport cu sexualitatea umană era în esenţa ei bună, izvorând din nişte principii antice despre viaţa pe Pământ, dar a ajuns să fie denaturată şi prost înţeleasă. Toţi asociem în minte Biserica cu Dumnezeu şi cu religia în genere. Din punctul meu de vedere, pentru o judecată sănătoasă asupra întregului spectru spiritual-uman, de-a lungul vieţii, este important să disociem orice instituţie religioasă (indiferent de religie) de ceea ce consideră fiecare că înseamnă Dumnezeu şi experienţa de a fi om în raport cu acest Dumnezeu. Avem organe sexuale, deci este firesc să le folosim, la fel cum este firesc să mâncăm din moment ce avem un sistem digestiv.

Dilema nu stă neapărat în faptul că folosim aceste organe sexuale, deşi religiile mari ale lumii cam cu asta te înfierează, ci cu ce intenţie sau mai bine zis cu ce scop foloseşti orgasmul la care te aduc organele tale genitale. Un ciocan, în esenţa sa, este ceva bun – el devine o extinere a răului atunci când spargi capul cuiva cu el.

De cealaltă parte stă ştiinţa, o perspectivă materialistă asupra lumii care se consideră a fi opusă religiei, aceasta din urmă rămânând singura „stăpână“ a conştiinţei, deci a spiritului, a imaterialului.

Ştim bine că ştiinţa modernă nu prea se pupă cu religia şi cu conceptul de Dumnezeu. Ruptura asta dintre ştiinţă şi spiritualitate a făcut, printre multe altele, ca din punct de vedere ştiinţific să fie ceva firesc actul sexual între persoane de acelaşi sex, iar în acelaşi timp să fie ceva greşit, josnic – căci religia a marşat fix pe opusul ştiinţei, pe păcatul uriaş în care s-ar cufunda acele persoane. Imaginează-ţi numai în câte domenii, discipline, spectre ale vieţii există astfel de dihotomii, de anomalii, doar pentru că mintea umană s-a separat practic de suflet, privind lumea numai dintr-o prismă logică, care judecă şi divide, tipică energiei masculine şi opusă celei empatice, intuitive, tipică feminităţii. Cum poate ceva care este frumos să fie în acelaşi timp urât? Cum poate ceva care se află jos să fie în acelaşi timp sus? Cum poate ceva (fie chiar şi Dumnezeu) să existe şi în acelaşi timp să nu existe? Care este Adevărul şi cum poate ceva să fie în acelaşi timp adevărat şi fals?

„Păcatul“ nostru originar este că privim lumea în mod trunchiat, nu unitar aşa cum ea se manifestă în noi şi în jurul nostru. Luăm omul doar prin prisma religiei, a spiritului, renegând şi blamând tot ce e material, trupesc şi ducem acest lucru la nivel de crez, de adevăr absolut, fiind în stare să-i ucidem pe cei care nu se lasă convinşi de bunăvoie de descoperirea noastră trunchiată asupra experienţei umane. Sau luăm omul prin prisma ştiinţifică, negând scopul religiei, desfiinţând dumnezeirea din om prin descompunerea lui în elemente chimice şi atomi, reducând totul la o simplă înşiruire de particule şi cifre, la o banală bază de date aruncată întâmplător pe un hard disk. E acel pom al cunoştinţei binelui şi răului, de care învăţăm la ora de religie.

Şi totuşi există acest orgasm care ne aduce aminte că suntem un tot unitar compus din multe elemente interconectate. Iar orgasmul e numai una din multele astfel de manifestări…

Spuneam că din sex s-a scos sacrul, atingându-se astfel cotele gregarului uman, prin supunerea totală a trupul în faţa fanteziilor întunecate ale minţii. Pimează astfel ideea că nimic nu mai contează – nici chiar omul în sine! – decât atingerea acelei plăceri maxime, acelei stări de alterare a realităţii care este orgasmul. Dar cu ce scop? Dacă scopul e doar satisfacerea acestei necesităţi de a atinge o stare mistică, unică, fără a tinde mai departe de ea, dincolo de starea în sine, riscăm mult jucând acest joc cu noi înşine. Riscăm ceva ce am uitat să punem în ecuaţie. Din ecuaţie, cum bine vedeţi, lipseşte sufletul. Da, iubirea. Căci, aşa cum am vorbit mai devreme, dacă luăm orice aspect al vieţii doar printr-o prismă, şi-l manifestăm doar prin prisma aceea, acel aspect va fi prin esenţă eronat, fals, deci opus adevărului sau binelui aşa cum îl percepem aici.

Femeia, între mamă şi obiect sexual

Trăim aşadar într-o societate masculinizată, plină de testosteron, de impulsuri de cucerire, de supunere a tot ce cunoaştem prin ştiinţă, de arătat muşchii unii celorlalţi.

Dovadă stau războaiele, atitudinea agresivă a omenirii în raport cu natura, cu omul însuşi şi implicit şi sexualitatea acestuia. De aici, modul grotesc în care societatea se raportează la feminitate şi la toate valorile pe care aceasta le cuprinde şi le manifestă în lume. Trebuie plecat de la înţelegerea că ceea ce feminitatea cuprinde nu poate cuprinde masculinitatea şi viceversa. Sunt două principii complementare care stau la baza întregului Univers. Aşa cum „sus“ nu poate fi „jos“ decât prin intermediul lui „jos“.

Ca o consecinţă firească, bărbatul ajunge să nu poată fi cu adevărat bărbat dacă femeia de lângă el nu se poate manifesta în deplinătatea ei feminină. Deci, energia feminină se desăvârşeşte prin cea masculină, care-i asigură protecţie – şi invers, unde cea feminină, desăvârşită la rândul ei, asigură viaţa, crescând copilul – deci viitorul bărbat.

Vorbim aici cu ajutorul conceptelor regăsite în planul ideatic, arhietipal, dând simple exemple care nu caută să ofenseze o orientare sexuală sau alta. În mod tradiţional, bărbatul obţine orgasmul prin uniune cu femeia. Evident, există – încă de la grecii antici – şi alte metode de obţinere a orgasmului, fie prin autostimulare, fie prin actul sexual manifestat între doi bărbaţi sau între două femei şi tot aşa mai departe. Nu modul prin care se ajunge la orgasm face subiectul textului meu, ci înţelegerea mai amplă a conjuncturii în care acest fenomen apare şi cum acesta ne influenţează experienţa umană, aşa cum am afirmat iniţial.

Orgasmul a devenit egoist, fiind ceva de care am ajuns să avem nevoie, noi, ca umanitate. În mod natural, a avea nevoi te face vulnerabil, susceptibil la dependenţa de altceva sau altcineva, cineva care poate să-ţi procure elixirul mult râvnit. Nevoia e opusă autosuficienţei, de aici sentimentul (eronat) de decădere al omului în raport cu divinitatea, care n-are nici o nevoie. Nevoia omului de a se apăra de frig l-a făcut să devină dependent de confortul din faţa sobei, iar asta e doar un banal model. Vulnerabilitatea ne face să ne manifestăm într-un mod egoist, sacrificând orice – chiar şi demnitatea umană – pentru a umple acel gol creat de dorinţă, venită deci din nevoie.

Cum prin esenţă natura pune omul în contextul de a depinde de factori aparent exteriori lui, omul s-a adaptat, învăţând să-şi aducă mai aproape cele de care are nevoie şi chiar să decreteze drept de posesie şi folosinţă asupra acelui element necesar. Astfel, ca speţă, remarcăm şi faptul că existenţa pornografiei şi a prostituţiei nu este decât un simplu efect al manifstării omului posesiv, care este deci dependent de acel stimul – aparent exterior – care poate fi, în acest context, chiar orgasmul în sine obţinut contra cost. Iar dacă sursa orgasmului are un preţ, care e preţul potrivit pentru a-ţi pune la dispoziţie într-o manieră infinită şi necondiţionată această sursă? Cât costă trupul unei femei şi cu ce preţ îl cumpărăm?

Fiind, deocamdată, o lume aplecată în genere către material, cu excepţii, a cumpăra este o activitate firească. Forţa cuiva de muncă, de exemplu, este cumpărată prin salariu şi tot aşa mai departe. Doar că un aspect are întotdeauna în fapt două aspecte, adică mai este şi unul nevăzut, asemenea reversului unei monede opuse ideii că dacă nu văd dincolo de perete, nu este nimic acolo.

E ca şi cum îi duci iubitei tale o floare pe care ai rupt-o dintr-o grădină, să zicem. În câteva ore floarea se va moleşi şi apoi se va ofili, murind. Nu era mai bine dacă-i duceai floarea în elementul ei, adică în pământ? În acest fel, iubita ta s-ar fi putut bucura de floare mai mult timp, investind chiar în îngrijirea ei şi devenind o mică parte din viaţa ei. Doar asta ai şi vrut prin acest dar, să rămâi cumva în viaţa iubitei, în suflet şi în materie, utilizând ca mijloc de manifestare a acestei voinţe (iubirea) fix floarea aceea. Floarea ofilindu-se, s-a pierdut exact esenţa a ceea ce voiai să-i transmiţi. Cine s-ar mai bucura la vederea unei flori ofilite, nu? E adevărat că din punct de vedere ştiinţific floarea aceea este compusă din aceleaşi molecule, fie proaspăt ruptă, fie vie. Dar moartă?

Preţul pe care-l plătim cumpărând trupul unei femei este sufletul ei, la fel cum sufletul unui sclav se pierde atunci când acesta este evaluat strict prin prisma lui materială, a valorii trupului, a perisabilului supus trecerii timpului. De aceea obiectele au preţ, iar oamenii nu.

Ce nu este un orgasm?

Orgasmul nu este nimic din cele de mai sus luate individual. Din contră, este un ansamblu de efecte proprii mai multor factori, de la cel spiritual, la cel mental şi până la cel trupesc, prin intermediul căruia orgasmul ia naştere. Scopul pentru care se obţine orgasmul ridică sau coboară starea celui care îl experimentează. Orgasmul este deci un mijloc, iar când acesta devine un scop în sine, simţim acel gol, acea înstrăinare de partener, imediat după ejaculare sau juisare.

Fără a avea intenţia conştientă şi expresă de a ne bucura în iubire de orgasm, de a ne eleva alături de partener, riscăm să experimentăm o stare de răceală, de parcă ne-am simţi prost pentru ceea ce am trăit câteva secunde mai devreme. A te rezuma doar la obţinerea orgasmului şi atât, este apropiat spectrului în care cineva ajunge pur şi simplu să mimeze un orgasm. Cum aşa? Orgasmul îşi pierde din esenţă, din sens, devine pur şi simplu o marfă pe care vrei s-o obţii cumva, oricum. Şi cum spuneam, dacă există cerere…

Se ştie că starletele mimează orgasmul doar de dragul camerei, pentru că preţul lor este deja plătit de cei care le privesc online. Ce nu se ştie este că acei oameni nu vor avea niciodată o percepţie corectă, coerentă asupra orgasmului, acesta din urmă devenind ceva trivial, o simplu gest teatral, o dependenţă mentală faţă de nişte gemete false. Şi asta atâta timp cât ambii actori implicaţi în industria pornografică, producător şi consumator, continuă să dea o dimensiune mercantilă orgasmului, de tip cerere – ofertă, uitând de proprietatea sa unică de a ne întări încrederea în noi înşine, în partener şi în final propria noastră evoluţie comună.