Ne descaltam si noi putin?

ne descaltam si noi putin

de Livia-Beatrice Popa – redactor
foto: Ovidiu Udrescu – fotoreporter

Aţi văzut vreodată o hartă a României? Este o întrebare retorică, bineînţeles. România are o formă foarte interesantă, după părerea mea. Uşor zimţată de apele care o delimitează de vecinele ei, colţată şi cu originala codiţă a litoralului, România iese în evidenţă pe harta europeană. Problema se pune că, după ochiul meu, această formă nu e deloc în concordanţă cu noi, locuitorii. Eu aş vedea-o mai mult sub forma unui bocanc, asta ne-ar reprezenta ca popor în viziunea mea. Fiecare dintre noi, mai mult sau mai puţin, avem gândirea de bocanc, iar împreună formăm acest bocanc uriaş.

Când spui bocanc te gândeşti imediat la rigiditate. Suntem un popor rigid, avem idei destul de inflexibile şi bătute în cuie. Încăpăţânarea noastră ne-a adus de multe ori pierderi mult mai mari decât dacă am fi acceptat şi părerea celui de lângă noi. Cu riscul de a mă avânta în clişeu, este inevitabil să nu fac referire la conducerea statului. Până la urmă, aceasta ne reprezintă, este talpa noastră, fie că vrem, fie că nu. Sunt foarte multe probleme în ţara asta, iar românul o simte pe pielea lui în fiecare zi. Nu s-ar fi ajuns aici dacă cei de sus ar fi plecat urechea la ce spune muritorul de rând şi la opţiunile pe care acesta le propune pentru îmbunătăţirea situaţiei. Dar, până la urmă, asta este legea junglei: „Există o înclinaţie naturală a omului care deţine puterea de a abuza de ea“ (Montesquieu). Iar pe de altă parte, românii merg foarte mult pe principiul „Şi tu dacă ai fi în locul meu ai face la fel“. Este un fel de spovedanie pentru ca apoi să-şi continue seria de păcate. Tot din rigiditate face parte şi acest spirit conservator. Oamenii încă nu vor să iasă din aria strâmtă a bocancului, se agaţă încă de mentalitatea comunistă. Strâng şireturile aşa de tare încât orice formă de originalitate este sugrumată.

Un alt talent pe care îl avem este că ne pricepem să intrăm cu bocancii în viaţa celorlalţi. Asta se manifestă foarte mult în raport cu ai noştri colegi de continent. Mergem în alte ţări, scadem nivelul de trai, pentru că ne mulţumim cu munca ieftină, mai facem şi câteva delicte şi aşa ni-i punem pe toţi în cap. De curând a fost întreaga nebunie cu spaţiul Schengen. A fost o filmare interesantă care a circulat la ştiri, în care preşedintele României, în dorinţa de a-l convinge pe dl. Sarkozy, îi face un semn de rugăminte, în timp ce preşedintele francez răspunde ferm şi pleacă înainte ca dl. Băsescu să-şi termine „discursul“. A fost un moment penibil, dar relevant. Mie mi-a dat impresia că suntem într-adevăr văzuţi ca un popor iritant şi care îi calcă pe bătături. De altfel, chiar unul dintre motivele eşuării noastre în spaţiul Schengen este că viciile noastre interne ca stat ar aduce consecinţe grave securităţii interne ale Uniunii Europene.

Însă, pentru a aduce o notă pozitivă, tot Montesquieu spunea că puterea trebuie să oprească puterea. Originar, puterea politică era reprezentată de popor. Astăzi, acestea sunt două puteri diferite, din păcate, cu nevoi şi interese total distincte. De aceea, oricât de tocită ar fi talpa noastră, încă putem urca pe munte, cu toate că alunecăm; eu cred cu tărie (şi poate, în mod prostesc, pentru unii) că încă putem să ajungem undeva sus.

Avem o mare problemă cu încrederea în noi, ca popor, iar asta cred eu că ar trebui să fie un început la care să lucrăm. Pentru că până la urmă toţi suntem conştienţi de starea în care ne aflăm, contează ce facem apoi. Ne descălţăm?

Recommended Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published.