Lungmetrajul de debut al Catarinei Vasconcelos ia anul acesta, la cea de-a 14-a ediție a festivalului de film One World Romania, premiul special al juriului internațional/premiul publicului, rulând până acum la mai multe festivaluri din lume. Metamorfoza păsărilor este o mărturie a tinerei cineaste portugheze, cea care părăsește propriul univers, etanș, conținând rămășițele unei vieți de familie, cu bunici despărțiți de țărm, moartea mamei și confruntarea cu o realitate bulversantă, redând prin imagini, texturi și sunete, o întreagă lume a mângâierilor. Încercarea de reîntoarcere la propriile începuturi, compuse din stări și senzații din trecut, care prin răscolire prind alte forme, mereu în schimbare, asemenea naturii, face din acest film o expresie subtilă, sensibilă, peste care plutește în permanență cuvântul portughez ,,saudade”(=dor).
Totul pornește în film de la scrisorile dintre Beatriz și Henrique, un marninar plecat mult timp de acasă, dar purtând cu grijă pe mare propria lume, cu cei 6 copii și mama lor, din teama de a nu o lăsa să se scufunde în adâncuri. Timpul care trece și ține la distanță totul înseamnă schimbare, extinderea pielii sau ridarea ei și corpul crescând al copiilor, pentru a se adapta unor dorințe mai mari, urmând, mai târziu, ca limba păsărilor să se dezvăluie doar celor care își părăsesc corpul.
Corespondențele devin un exercițiu al unei inimi care nu mai poate fi oprită să alerge după o alta, verbul ajunge prea plin de iubire, de dorința împreunării imediate. Când totul se supune unor legi ineluctabile, când totul trece, iar moartea apare doar ca o problemă a celor vii, singurul adăpost care te mai lasă să spui „Când nu îți poți aminti, inventează.” este natura – mama rămasă, supusă, mereu cuprinzând în palme conștiințele însingurate.
Acest documentar-eseu este și despre pierderea mamei, despre reconstruirea imaginii celei care ajunge să trăiască doar în apus și să se scufunde în fiecare zi în adâncul mării, să plece cu păsările și să revină în fiecare primăvară, cea care și-a lăsat ochii în toate lucrurile infinite. Ruperea dublului și revenirea la singularitate, melancolia părinților care participă absenți la creșterea copiilor, fără să o poată împiedica, misterele ascunse în detalii, lupta și adâncimea apelor, adăpostul pe care venirea nopții te face să-l cauți, promisiunea zorilor, copilăria pe care ajungi să o negociezi cu tine, toate întrebările aruncate afară din tine, mâinile purtătoare de amintiri, violența și umilința naturii cu trilurile sale, desprinderea de limba oamenilor, incapabilă să exprime, toate acestea fac din lungmetrajul portughezei o meditație incomodă poate, unde totul se lipește în jurul lipsei cuvântului, iar obiectele au viața lor secretă.
TEXT: Florentina Drăgan