E ceva verde pe jos

Nu, nu e iarbă. Nu e nici iarbă. Și… în nici un caz nu e iarbă. Gata, luăm o pauză de la iarbă, mergem până la magazinul din colţ şi ne luăm un KitKat. După aia ne întreabă mama de ce nu mai mâncăm sarmale…Vin sărbătorile. Pe cuvânt. Au început ăia de la Coca-Cola să bage reclamele cu Moş Crăciun. O aştept cu nerăbdare şi pe cea de la Tuborg.

Nu-mi mai place ce văd atunci când privesc de la distanţă. Lumini puternice, voci înecate într-o gălăgie generală, culori stridente sau din contră, nonexistente. Parcă mă plimb în cerc, văd aceleaşi feţe cu aceleaşi expresii, aceleaşi situaţii cu aceleaşi rezolvări, totul merge pe principiul „aplicăm formula şi îl aflăm pe x“… Am început să mă uit la detalii. E altceva atunci când priveşti cu atenţie. E şi mai interesant în momentul în care te apropii, în care înţelegi, momentul când simţi că e bine, sau momentul în care vezi greşeala şi o repari.

Parcă jucăm într-un promo al vieţii. Totul trebuie să arate cât mai bine posibil. E ca o figurină de ciocolată. E dulce şi minunată pe dinafară, dar pe dinăuntru… ce să mai, „înăuntru“ nici nu există. Iar din această minciună, această pastilă pe care o înghiţim dimineaţa, la prânz şi seara, ne alegem cu un adevăr. Unii privesc adevărul în ochii şi îl iau de coarne, alţii îl dau la o parte şi continuă să zâmbească la camere.

Ştii chestia aia verde de pe jos? Aia pe care tu ai crezut-o cu tărie a fi iarbă? O mai ştii? Eh, s-a pierdut sub zăpadă.